Personajele:

El – un tinerel finuț
Ea – cam dură, vulgară
Bărbatul – picat din lună


Decor: un interior cu aspect de cabană părăsită, câteva piese de mobilier în dezordine: o ladă, câteva scaune, câteva scânduri, sticle, saci etc.
[Se deschide ușa, ușor, cu prudență. Intră întâi el, apoi o trage și pe ea înăuntru.]
El:
- Hai, s-ar putea să avem noroc. [Cercetează în jur] Ce zici, nu-i Marriot, dar pare un adăpost solid, nu?
Ea (cam speriată):
- Da. [Cu o mișcare a lehamite din închietura mâinii] Dar dacă ne-am lăsa cu toții pe noroc… [Se așează pe o ladă.]
El:
- N-aș fi crezut că am putea trece vreodată prin așa ceva. [Privește spre Ea îngrijorat.]
- Hai c-a trecut! Cred că a fost o tornadă sau ceva de genul ăsta. Ne-a luat prin surprindere, din cauza muntelui. Dacă am fi fost la câmpie, am fi văzut vârtejul din timp, poate ne-am fi adăpostit undeva…
Ea (cam agresivă):
- Unde, sub pământ?
El:
- [împăciuitor] Dacă-ți revine simțul umorului, înseamnă că te-ai liniștit. Cred că în următorii ani trebuie să ne facem pivnițe solide pe lângă locuințe, adăposturi împotriva uraganelor, taifunurilor, tornadelor… așa cum am văzut în filme.
Ea [întrerupându-l, ironică]:
- Unde, în fața sau în spatele blocului?
[El și ea tac câteva secunde, fiecare cu gândurile lui]
El:
- Totuși, putem spune c-am avut noroc. Zburau pe deasupra noastră niște crengi groase, ba chiar copaci mi s-a părut. N-am fost răniți dar puteam foarte ușor să murim. Dacă am mai fi amânat urcușul măcar jumătate de oră! Dacă am mai fi rămas puțin jos la hotel! O sper că jos, la poale, mașina nu e îngropată sub bușteni!
Ea:
- [nemaisuportând văicăreala] Mai bocești mult?
El:
- [cam stânjenit] Hei, la ce te gândești…
Ea:
- [tace o vreme, se calmează, după care] Mă gândesc la Alina, normal. Sunt îngrijorată…
El:
- [întrerupând-o] Lasă măi că sora ta e bine, la București. Tornadele se dezlănțuie în spațiu restrâns. Dă-i un telefon!
Ea:
- [scoate mobilul, formează numărul, apoi îl aruncă nervoasă pe un sac] Evident, n-are semnal!
El [privind pe fereastră]:
- [uimit] Dumnezeule! Brazii sunt la pământ! [se întoarce spre buimăcit]. Simina, vino să vezi! [Ea vine, mai mult în silă]. Ai mai văzut așa ceva? Vijelia a acționat pe o fâșie îngustă, de numai 2-3 metri lățime. Uite acolo, jos, în vale! Uite ce formă perfectă. Se curbează de parcă ar fi litera S. Ca într-un joc de puzzle în care lipsește litera S!
Ea [pleacă de la fereastră, vizibil deinteresată, încearcă din nou telefonul și-l trântește din nou]:
- Acuși se întunecă, poate ar trebui să ne întoarcem.
El:
- [deschide ușa, iese, se întoarce] Imposibil. Panta e abruptă, e plină de mâl, mai sunt încă torente. S-a lăsat frigul și suntem încă uzi.
Ea [izbucnește, nervoasă]
- Nu știu ce ți-a venit să plecăm tocmai acum de la București. Și mi-ai pus și condiții: eu să nu șiu unde mergem și… fără Alina. E abia o copilă, are 10 ani, nu pot s-o las așa, pe la cunoștințe. Eu sunt adult dar ea… nu mă are decât pe mine!
El [puțin surprins de atitudinea ei, cu voce cam vinovată]:
- Am vrut să-ți fac o surpriză… plăcută… sper. De-acum o vom lua pe Alina tot timpul cu noi.
[Ea ridică indiferentă din umeri, se întoarce ostentativ cu spatele.]
El [merge din nou la fereastră]:
- [visător] E ceață, în depărtare.
- [mirat] N-am mai văzut așa ceva. E de un albastru intens… Am auzit că o astfel de ceață ar apărea prin Munții Buzăului și că ar fi o poartă de trecere spre o altă dimensiune…
Ea:
- [face un gest de lehamite, apoi cu dispreț] Dacă tot trebuie să dormim aici mai bine te-ai gândi cum să facem puțină căldură, dacă avem mâncare, apă!
El:
- [se conformează rapid, se uită câteva momente în jur și apasă pe un comutator] Uite că avem lumină. Bine că nu a căzut rețeaua!
- [merge spre alt colț al încăperii] Uite și un calorifer electric [îl pune în priză].
- [relativ entuziasmat, începând să trepideze un ritm febril, nerăbdător] Uite și două sticle de apă minerală și niște mere. Am în rucsac pâine și brânză.
- [umil cu ea și cu mândrie totodată] Și mai am o surpriză pentru tine [caută în rucsac]…
- [încercând să-și controleze un tremur al zâmbetului] Așaaa, închide ochii, te rog.
- [Scoate o cutie cu bomboane pe care i-o pune în poală] Bomboanele tale preferate. Și acum surpriza cea mare [scoate o sticlă de șampanie, vizibil mândru de el]. Ei, ce zici?
Ea: [puțin mai binevoitoare]
- Merge!
El:
- [energic] Lasă-mă să așez eu masa. [Așează totul pe un butuc, sac sau chiar pe jos. Mușcă fiecare din câte un sandwich, el toarnă șampanie în două pahare.]
- [puțin enervat, agitat, în transă] N-are rost să mai amân!
- [exaltat, nu pare că o mai vede într-adevăr] Urmează surpriza cea mare. Scopul excursiei noastre…
- [se așează mai aproape de ea] Știu că ne cunoaștem doar de câteva luni, dar [o privește în ochi] n-am mai întâlnit o fată ca tine – puternică, serioasă, motivată.
- [empatic] Știu cât de greu ți-a fost să-ți pierzi ambii părinți, să rămâi cu o soră mult mai mică în îngrijire, să muncești, să termini o facultate… Crede-mă că știu…
Ea:
- [cu cinism, privindu-l cam fix] Nu, nu știi. Habar n-ai!
- [cam ironică] Dar nu contează. Treci la subiect.
El :
- [emoționat] Mi-ai plăcut din primul moment când te-am cunoscut…
- [zâmbind] Nu se întâmplă prea des să te abordeze la serviciu o polițistă frumoasă și să-ți comunice că ai parcat neregulamentar. Si să te mai și ierte de amendă…
Ea :
- [luându-l peste picior] De asta te-ai simțit obligat să mă inviți la o cafea…
El :
- [privire goală] Poate litera S făcută de tornadă vine de la Simina, poate e un semn, câteodată avem puțină nevoie de magie
Ea [pufnește puțin în râs la ultima replică, dar se controlează]
El :
- [Se așează în genunchi, scoate din buzunar o cutiuță, o deschide] Cu acest inel, eu Andrei, te cer pe tine Simina în căsătorie.
- [cu teamă] Vrei să fii soția mea ?
Ea :
- [zâmbind puțin malițios] Iată un băiat care se mai gândește la căsătorie în ziua de azi…
El :
- [puțin panicat] Spune-mi, vrei să fii soția mea ?
[Acum intră în încăpere un bărbat înfășurat într-o manta de ploaie cu glugă. Este colorat de sus până jos într-un praf gri-albăstrui, pe care îl împrăștie peste tot pe unde se mișcă și pe tot ce atinge. Cei doi îl privesc întrebător]
Ea :
- [repezit, intrând în pielea de polițist] Cine ești și ce cauți aici ?
Bărbatul :
- [picat din lună, vorbește apăsând pe consoana S] Sărutmâna, scuzați-mă… sunt Simion Samoilă, Socotitor…
Ea [sare, cu mișcări sigure de polițist și privește afară]
Bărbatul :
- Sunt singur.
Ea :
- [scurt] Ce dorești ?
Bărbatul :
- [natural] Să-mi spuneți să stau… Sper.
- [se aud niște sunete ca de trompetă] Sună surlele. Soarele se stinge sfârâind sub semnele serii…
Ea:
- [nervoasă] Nu ai în vocabular decât cuvinte care încep cu S? Dar o legitimație ai?
El:
- [o trage de braț mai încolo] Lasă-l, știi doar ce-a fost afară…
- [cu milă] Trebuie să doarmă și el undeva. Nu ești în timpul serviciului, să-i ceri să se legitimeze…
Ea :
- [tot agresivă] Dacă-i vreun hoț sau mai rău?
El :
- [amuzat] Pe-o vreme ca asta, hoții nu urcă pe munți.
- [visător] Doar romanticii ca noi sau bieții precum el, cu mințile rătăcite…
Ea :
- [Pufnește la ideea că ar putea fi catalogată drept romantică, apoi se apropie de Bărbat, care ține o mână în buzunar] Scoate mâna din buzunar! Ce-ai acolo ?
Bărbatul :
- [supus, dar nu umil, ci cu un fel de respect amestecat cu milă] Scot, scot, sunt semințe… [Scoate mâna plină cu semințe din buzunar și le întinde ca un copil spre Ea, râmânând cu ea întinsă]
Ea :
- [isterică, scârbită, spre El] Vezi, ți-am spus eu că e un vagabond din ăla care mănâncă semințe, scuipă coji și urlă la meciuri! Eu știu de la secție că ăștia comit aproape toate crimele!
El :
- [ascultând-o, dar uitându-se cu atenție, cu o privire stranie, spre mâna plină de semințe întinsă de Bărbat] Simina, dar… uite ! Nu sunt semințe de mâncat !
Ea :
- [șocată, ia câteva semințe din mâna Bărbatului, le cercetează atent] Ciudat, am crescut la țară dar nu le recunosc…
- [indiferentă] Oricum, ce contează ! [Le aruncă într-o grimasă de dispreț. Pe parcursul următoarelor cîteva replici, Bărbatul le culege cu grijă, suflând praful de pe ele]
El
- [împăciutor] Uite, vezi, nu e nici înarmat… E doar un lunatic cu semințele lui…
Ea :
- [fără a-și coborî deloc vocea] Nu-mi place de el.
El :
- [zâmbind] Hai că e inofensiv. Dacă va face figuri îl pun eu pe fugă, ok ?
Ea :
- [pufnind în râs, tot disprețuitoare] De parcă poți tu să-l pui pe fugă mai bine decât mine ! Mă descurc singură, mulțumesc !
El :
- [cam supărat] Nu vroiam să insinuez că nu te descurci, doar vroiam să te liniștesc…
Ea :
- [mai calmă, se întoarce spre Bărbat] Bine, poți să rămâi. Ia loc, dacă vrei. Și vorbește normal !
Bărbatul :
- [relaxat] Bine, dar mi se părea amuzant să…
Ea :
- [întrerupându-l] Cu ce spuneai că te ocupi ?
Bărbatul :
- Sunt socotitor.
Ea :
- [încordându-se] Iar începi ?
Bărbatul :
- [foarte amuzat] N-aveam cum să evit.
Ea :
- [agresivă, ton de interogatoriu] Socotitor, ce-i aia socotitor ?
Bărbatul :
- [simplu] Cel care socotește.
El :
- [amabil] Vrei să spui contabil, nu ?
Bărbatul :
- [vizibil încântat] Se poate spune și așa.
Ea :
- [continuând tirul] Unde lucrezi ?
Bărbatul :
- [relaxat] Pe unde trebuie, pe colo, pe colo…
Ea :
- Ce studii ai ?
Bărbatul :
- [mirat] Studii ?
Ea :
- [nervoasă, impacientată] Da, studii ! Ai terminat A.S.E. sau ceva de genul ăsta ?
Bărbatul :
- [amuzat] Nu.
Ea :
- [nervoasă, vorbind lent, ca pentru retardați] Ai terminat liceul economic ?
Bărbatul :
- [și mai amuzat] Nu.
Ea :
- [luându-l pe El mai încolo, fermă] Trebuie să recunoști că-i cam ciudat. Beat nu-i. Nu-mi inspiră încredere. Pare așa, la limita speciei, un fel de idiot. Dar nu unul inocent, simt că are un scop aici, că nu a apărut degeaba.
El :
- [punându-i palmele pe față] Nu-l putem da afară. Gândește-te, ce ai face în locul lui?
Bărbatul :
- [luându-și apărarea, cu demnitate] Afară plouă, peste tot e noroi, sunt bușteni pe potecă. Mă gândeam și eu să mă adăpostesc undeva. Măcar până se luminează. Să văd pe unde calc. Dar dacă vă deranjez atât de mult, pot să ies și să mă adăpostesc sub streașină…
El :
- [rapid, jenat] Nu, rămâi, e loc pentru toți.
Bărbatul :
- [simplu, dar ca un avertisment] Trebuie să ne mulțumim cu ce ni se întâmplă.
Ea :
- [izbucnește malițios] Da, bineînțeles, trebuie să ne cărăm peste tot mulțumirea peste tot. Să eplodăm de mulțumire și să umblăm peste tot cu gurile întinse într-un zâmbet de mulțumire…
Bărbatul :
- Nici nu știi câtă dreptate ai !
Ea :
- [ironic] Ba știu ! Dacă am fi procedat așa, noi, oamenii, am fi fost și acum mulțumiți în peșteri.
Bărbatul :
- [cu simplitate] Cine știe dacă oamenii nu vor ajunge din nou să locuiască în peșteri … Oare de ce natura se dezlănțuie din ce în ce mai ciudat? Nu datorită oamenilor ce nu au știut să gestioneze ce au avut, ce au, ce vor avea ?
- [meditativ] Lipsa de prevedere poate fi un câștig de luciditate, dar asta e valabil doar pentru un om care e înconjurat de un million de oameni prevăzători. Oamenii au acționat tot timpul ca și cum ar fi nemuritori, căutând să epuizeze toate posibilitățile. Deși zilnic i-au văzut pe alții murind și tot și-au adus aminte de asta, și-apoi au uitat repede, apoi iar și-au amintit, iar au uitat și… tot așa.
El :
- [cam șocat] Nu mi se pare deloc a fi idiot !
Ea :
- [agasată, rece] Pe mine mă enervează. Acum se crede un mare înțelept.
- [întorcându-se spre Bărbat] Unde locuiești ?
Bărbatul :
- Destul de aproape. La numai doi pași.
Ea :
- [îmbracă din nou fața de interogatoriu] Ai familie ?
Bărbatul :
- [amuzat] Oho. Am o familie foarte numeroasă.
Ea:
- Din ce trăiți, aveți animale…?

Bărbatul :
- [ironic] Avem de toate, nu ne lipsește nimic. Bineînțeles, asta dacă ne uităm la alții cărora le mai lipsește câte ceva. Atunci ne podidește fericirea. Dar dacă ne pune păcatul să ne uităm la alții care au mai mult decât noi, constatăm că avem multe lipsuri și începem să ne văicărim și să ne plângem de milă. Așa că suntem foarte fericiți și foarte nefericiți. Avem de toate și n-avem nimic. [Terminând cu un zâmbet larg și o reverență ca de expunere artistică, totul la modul cel mai blajin-ironic cu putință].
El :
- [politicos] Totuși, spune-ne mai concret cu ce te ocupi ?
Bărbatul :
- V-am mai spus. Sunt socotitor. Socotesc, calculez în fiecare zi cam ce se întâmplă cu oamenii, câți sunt fericiți și câți nefericiți. Și nu reușesc niciodată. O iau mereu de la capăt.
Ea :
- [răstindu-se, cu mișcări ceaușiste sacadate din antebraț, ritmând discursul] Nu te-am primit aici să-ți bați joc de noi. Dacă nu-ți măsori cuvintele și nu dai dovadă de un minim de politețe, o să te trezești imediat afară, pentru că, se pare, nu ești prea fericit aici, la noi.
Bărbatul :
- [indiferent, meditativ] La voi? Din câte știu e cabana pădurarului. Loc de adăpost. Nu cred că ne-ar da afară pădurarii în condițiile de față.
- [cu voce neutră, dar care produce la această replică un ecou apocaliptic în sală] Numai să nu lăsăm mizerie. Sper că e de la sine înțeles că nu mă refer numaidecât la mizeria materială, adică la ceea ce se vede, mă rog, la ceea ce se percepe prin simțuri.
- [înțelegător] E drept că voi ați ajuns primii aici. Dacă vă deranjez, v-am mai spus, pot ieși. Eu nu răcesc.
El:
- [stânjenit] Ei, hai să n-o luăm chiar așa. [Indicând-o pe Ea] E femeie, trebuie să înțelegem că e mai sensibilă…
Ea:
- [răstindu-se la El] De când mă crezi tu atât de sensibilă? S-ar putea să ai surpriza să constați că sunt mai sensibilă decât tine !
Bărbatul :
- [cam sictirit] Haideți, nu vă mai măsurați sensibilitățile. N-o să ajungeți la nici un rezultat. Oricum, îmi dau seama că ați fi dorit să fiți singuri aici. Că vă deranjează prezența mea.
Ea :
- Tot e bine dacă-ți dai seama !
El :
- [împăciutor] Gata, gata, e loc pentru toți. Mai sunt câteva ore și se face lumină. Apoi vom pleca fiecare pe drumurile noastre.
- [către Bărbat] Nu te supăra, dar ești un tip mai ciudat. Sper să nu te supere prea mult sinceritatea mea… [se oprește câteva secunde, apoi își freacă fruntea cu degetele] Nu știu ce am, mă simt cam nu știu cum. Parcă-mi vine tot timpul să spun orice, așa, de-a dreptul.
Bărbatul :
- [privindu-l fix] Adică să fii sincer tot timpul, nu? De ce spuneai înainte că sunt un tip mai ciudat ?
El :
- [încurcat] Păi vorbești așa…
- [gesticulând cu o mână pentru că nu-și găsește cuvintele] Câteodată pari cam idiot, poftim, am spus-o. Iar câteodată spui niște chestii care chiar îmi dau de gândit…
- [calm, dar ușor defensiv, făcând un pas în spate] Ca să mă exprim mai bine, ești un tip… lunecos…
Bărbatul :
- Păi voi m-ați luat la întrebări. Un adevărat interogatoriu. Eu n-am intrat în viața voastră personală. Doar în spațiul vostru fizic, pentru câteva ore. Mă tot întrebați ce fac, unde locuiesc, despre starea materială, socială, civilă. Vreți să-mi știți și arborele genealogic ?
Ea :
- [cu ton de mahala] Nu, nu ne interesează. Ne mulțumim cu ce știm !
Bărbatul :
- Am văzut o toaletă la câțiva metri de cabană. O să ies, pentru câteva momente.
- [Se îndreaptă către ușă, o deschide, apoi se întoarce din prag către ei] Nu vă fie teamă, nu merg să-mi chem complicii de tâlhărie și nici pe [strâmbându-se, dar foarte amuzat] « băiețașii mei ». Dacă vreți, vă puteți uita pe geam. Toaleta e în bătaia luminii de la ferestre.
- [ironic] Noroc că are ușă.
Ea:
- [sarcastică] Ha, ha, ha. Foarte amuzant. Mă crezi așa fricoasă ? Sunt polițist !
Bărbatul :
- [din ușă] Felicitări! O meserie utilă, uneori. Dacă-i făcută de cine trebuie și cum trebuie.
Ea:
- [sare ca arsă] Ce vrei să spui cu asta? [Apoi tace pentru că Bărbatul plecase]
- [se întoarce spre El] Numai de asta aveam nevoie acum !
El :
- [ocrotitor] Lasă-l, nu te mai gândi la el. De fapt, e un tip total inofensiv. Poate are dreptate. Noi ne-am luat de el.
Ea :
- [tot pornită] Nu știu ce să zic, dar mă enervează. Parcă și eu mă simt ciudat în prezența lui. Cum spuneai și tu adineaori. [Se gândește o clipă]
- [și mai nervoasă] Nu crezi că de când a intrat aici a tot încercat să-și bată joc de noi ? Nu mai ții minte cum tot sâsâia ca un gânsac ?
El :
- [mai mult amuzat] Mă întreb de ce ! Poate o fi observat și el urma lăsată de tornadă ! Poate vroia să glumească…
Ea :
- [disprețuitoare] Cine are nevoie de glumele lui !
- [panicată] De s-ar face odată ziuă, să plecăm de aici ! Am senzația că trăiesc un coșmar !
El :
- [deschizând cutia cu bomboane] Ia o bomboană, poate te vei simți mai bine. [Zâmbește]
- [uitându-se la ceasul de mână] Ciudat, mi-a stat ceasul. La șapte și zece. Exact când s-a pornit tornada !
Ea :
- [indiferentă] Ce poate fi așa de ciudat în asta? Cine știe ce câmpuri electromagnetice se întretaie în timpul unor astfel de furtuni !
- [cu voce mai calmă, insinuantă] Poate ar trebui să profităm de absența individului și săne întoarcem la discuția noastră…
- [zâmbind] Din câte îmi amintesc, îmi puseseși o întrebare… înainte de a intra el.
El :
- [luând-o cu brațele de talie, privind-o în ochi cu un zâmbet larg] Exact și… încă aștept un răspuns.
Bărbatul:
- [intrând brusc și vorbind cam tare] Nu ești singurul. Toată lumea așteaptă un răspuns.
Ea:
- [tresărind] Doamne, m-ai speriat.
- [enervându-se] Nu te-a învățat nimeni să bați la ușă inainte să intri într-o cameră ? Dacă n-ai fi un tip atât de banal aș putea crede că… [pauză]
Bărbatul:
- Ce ? Ce ai crede ? Că sunt de la Serviciile Secrete ?
Ea :
- Nu, în nici un caz. N-ai stofă !
Bărbatul:
- Sau că… sunt un trimis special… din altă lume ?
Ea :
- [încercând să pară foarte amuzată] Nu mă lua pe mine cu faze dintr-astea ! Te crezi vreun parapsiholog, vreun bioenergoterapeut… ? Poate vrei să ne vindeci de ceva. Sau să ne ghicești viitorul, trecutul…
- [ironic] Cel mai simplu ar fi să ne ghicești prezentul.
Bărbatul:
- Nu am pretenții așa de mari. Dar pot să văd.
Ea :
- [ironică] Într-adevăr, ai o calitate de-a dreptul ieșită din comun. Sunt copleșită. Și eu care până acum credeam că ești orb!
Bărbatul:
- [cu același ecou în voce] Pot să văd niște lucruri inaccesibile altora.
Ea :
- [afectată, disprețuitoare, cu fals interes ostentativ] Așa deci…
- [indicând o ladă, un sac etc din jur] Spune-ne atunci și nouă ce se află aici. N-am apucat încă să ne uităm înăuntru și tare am vrea să știm !
Bărbatul:
- [cu sinceritate, simplu] Nu știu, nu m-am uitat nici eu.
Ea :
- [enervându-se, continuând ironic] Atunci poate vezi vreo câteva fantome, strigoi și alte chestii dintr-astea !
- [cu același interes ironic] Spune-ne, de auzit, auzi ? Așa… câteodată… niște voci, niște mesaje… ?
Bărbatul:
- Nu, în nici un caz. Stai liniștită, sunt în deplinătatea tuturor alea. Uite, să-ți dau un exemplu. Înainte de a se întuneca am văzut că urma lăsată de tornadă e în formă de litera S.
El :
- [puțin disprețuitor] Asta am văzut și eu ! Și Simina !
Bărbatul:
- [indicând-o pe Ea] Ea a constatat, nu a văzut. Ea are alte preocupări care nu-i dau voie să vadă prea multe…
Ea:
- [orgolioasă] Ascultă, omule, nu face acum pe deșteptul cu noi! În meseria mea dacă nu vezi în sensul pe care-l înțelegi tu, dacănu încerci să le pui pe toate cap la cap, n-ai făcut nimic.
- [vorbind ca o doamnă învățătoare] Iar în ceea ce privește fenomenele naturale, omul nu poate decât să constate. Și, bineînțeles, să se apere, atunci când e cazul… sau să glumească, așa cum a făcut Andrei, pretinzând că este inițiala numelui meu…
Bărbatul:
- [ignorând tirada] În vechime, acest semn se întrebuința pentru a ocroti oamenii de rele. Se folosea ornamental pe obiectele deosebite, mai ales pe cele funerare…
El :
- [către Ea] Parcă-mi amintește de ceva… Să știi c-am citit despre asta… nu mai știu unde…
- [bucuros] A, da, într-o carte despre vechii daci !
Ea :
- [foarte indeferentă] Posibil… dar ce contează ? Nu cred că ăsta e cel mai important lucru în momentul de față.
- [enervându-se din nou, arogantă] Dacă toată lumea ar sta să filosofeze unde am ajunge ?! Ce s-ar întâmpla dacă oamenii n-ar acționa ?
- [ostilă față de amândoi] Până și oamenii cavernelor acționau când începea să le roadă ceva în stomac ! La asta v-ați gândit ?
Bărbatul:
- Ne-am gândit și la asta și la altele… Oamenii gândesc mai mult sau mai puțin. Gândești, acționezi, apoi iar gândești și așa mai departe… Cei care acționează mai mult gândesc mai puțin și invers. Acest lucru este necesar echilibrului…
- [același ecou apocaliptic în voce] Câteodată gânditul este perceput ca o povară. Prin unele părți, oamenii simpli folosesc o înjurătură, un blestem cu conotații terifiante : « Bătu-te-ar gândurile ! »…
Ea :
- [își pune mâinile la urechi, isterică] Gata, lasă-mă, te rog să taci ! Poți ? Măcar câteva minute ! [El o privește cam șocat.]
- [mai calmă, încercând să găsească o explicație rațională pentru ieșirea de adineaori] Dacă nu veneai și tu aici ne-am fi odihnit… măcar puțin.
El :
- [ocrotitor, o ia de mână și o duce într-un colț cu mai mulți saci] Uite, așează-te puțin aici. Respiră adânc.
- [spre Bărbat] Chiar n-ai putea să mai taci câteva momente ? Nu-ți dai seama prin ce stress a trecut acum câteva ore ?
Bărbatul:
- Îmi cer scuze. Dar nu prea am vorbit neîntrebat.
Ea :
- [sculându-se brusc] Mă duc să iau puțin aer. [Se îndreaptă către ușă.]
El :
- [ținând-o de braț] Unde să te duci ? Nu știi ce-i afară ? Și e încă întuneric…
Ea :
- [râzând, ostilă] Oho, te pomenești că s-a trezit bărbatul ocrotitor din tine? Spuneai că mă cunoști. Crezi căaș lua-o așa, hai-hui prin munți?
- [mândră în mod nedisimulat] Crezi că mă las doborâtă de primul… mă rog, știi doar ce meserie am! De fapt, e un fel de a spune că vreau să merg la toaletă. Poftim, dacă ești îngrijorat, cum a spus și el [îl indică pe Bărbat], totul se află în lumina ferestrelor.
- [țâfnoasă] Așa că poți să mă supraveghezi dacă ai chef ! [Iese, trântind ușa.]
El :
- [înțelegător, admirativ] E o fată foarte curajoasă. Și puternică… nu știu ce-a pățit în seara asta. De obicei nu-și iese așa din fire…
Bărbatul:
- [indiferent] Emoțiile. Spaima de la început și bucuria că ai cerut-o de nevastă…
El :
- [cam supărat] De unde știi chestia asta ? Te pomenești că ai obiceiul să asculți pe la uși!
Bărbatul:
- [la fel de indiferent] A, nu, în nici un caz. Dar văd asta pe fețele voastre.
El :
- [îmbunat] Da, serios, se vede asta ?
- [mândru, înduioșat] Ce zici, nu-i așa că e o fată grozavă ?
- [se gândește puțin] De fapt, ție s-ar putea să nu-ți prea pară așa. În seara asta a fost mai… mai altfel…
Bărbatul:
- Chiar dacă n-ar fi înzestrată cu prea multe calități, trebuie să avem înțelegere. Pretențiile mari le avem de la cei cu aptitudini deosebite, frumoase.
El :
- [continuând admirativ] Dacă ai ști câte a realizat această fată, de una singură. Și-a pierdut părinții, a trebuit să aibă grijă de sora ei mai mică…
Bărbatul:
- Toți avem o misiune de îndeplinit.
El :
- Ea și-a îndeplinit-o cu perseverență, cu demnitate…
Bărbatul:
- Să nu crezi că nu a parcurs descurajări, tristeți profunde, poate chiar umilințe.
El :
- [impresionat] Se prea poate. Credeam că o antipatizezi dar… văd că ești foarte înțelegător. Te apreciez pentru asta.
Bărbatul:
- [privindu-l insistent în ochi, vorbind rar și apăsat, același ecou de mai devreme în voce] Când vrei să-ți apropii o ființă, așa cum dorești tu, trebuie să ajungi la rădăcină, trebuie să cunoști cauza…
El:
- Nu prea înțeleg ce vrei să spui! De fapt cred că știu ce vrei să transmiți dar sunt convins că o cunosc destul de bine.
Bărbatul:
- Câteodată nimic nu este mai evident decât lucrurile ascunse.
El :
- [privindu-l ciudat] Prea vorbești în plide. Oamenii nu mai vorbesc așa în ziua de azi.
Bărbatul:
- Nu, dar unii mai gândesc așa. Oricum, timpul se precipită.
El :
- exact, recunoaște, cine mai are astăzi timp să dezlege șarade… Pe cine mai interesează așa ceva ?
- [fără să-l privească în ochi] Scuză-mă, nu vreau să te jignesc, dar îmi plac oamenii care spun clar ce au de spus, fără să se ascundă în spatele unor cuvinte care, poate, câteodată nu spun nimic.
Bărbatul:
- E posibil și asta. Dacă aș fi stat cu voi și n-aș fi scos nici un cuvât, sau dacă aș fi cântat la chiară să spunem, tot nu s-ar fi destins atmosfera, tot ar fi părut ciudat. Când te afli în spațiu restrâns cu un străin, nu te simți tocmai în largul tău.
El :
- Ei, aici e o greșeală pe undeva.
Ea:
- [intrând pe ușă, adresându-se Bărbatului] Cu asta sunt de accord. Ce bine ar fi fost dacă greșeai drumul și nu ajungeai în cabana asta !
Bărbatul:
- Da, poate că este o greșeală, dar ce este o greșeală ?
Ea :
- [ironică, plictisită] Acum vrei să ne ții o prelegere de etică.
El :
- [împăciutor, spre Ea] Tocmai ajunseserăm la concluzia că nu ne-am fi simțit mai bine dacă stăteam ca muții pînă acum. Așa, trece timpul mai repede.
- [spre Bărbat] Doar nu vrei acum o definiție completă…
Bărbatul:
- A, nu. S-ar putea să cădem în platitudine. Mai bine haideți să spunem fiecare zicale din acelea transmise din generație în generație în legătură cu asta, chiar dacă prin repetare au devenit și ele platitudini.
Ea:
- [nervoasă] Adică vrei să jucăm un joc de societate? Nu mersi, prefer să jucăm « hai să tăcem cu toții din gură » !
Bărbatul:
- Faceți cum vreți. Nu vă obligă nimeni să spuneți nimic. Totuși, voi începe eu. « Dacă faceți greșeli, nu vă temeți să le corectați ».
Ea :
- [disprețuitoare] Ai vorbit ca doamna învățătoare de la clasa I.
El :
- [având parcă o revelație] Dar asta a spus-o filosoful chinez Confucius acum 2500 și ceva de ani !
Bărbatul:
- [uitându-se spre Ea] E rândul tău.
Ea :
- [neezitând, aproape cu ură] « Orice greșeală se plătește »!
Bărbatul:
- E adevărat, există o justiție imparțială cu mult deasupra noastră.
- [spre El] E rândul tău.
El:
- « Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri » - asta pentru că tot vorbim de justiție divină.
Ea:
- Până la justiția divină, trebuie să acționeze justiția umană. Oamenii trebuie ținuți în frâu prin puterea exemplului.
Bărbatul:
- Justiția umană este și ea supusă greșelii… dar până la un punct este utilă. Justiția divină nu are termene, nu se grăbește. O greșeală poate părea fără importanță deosebită, asta la început. Și așa poate rămâne. În schimb unele greșeli ce pot părea inițial minore, se perpetuă de-a lungul generațiilor precum bulgărele de zăpadă care se rostogolește la vale. Cine poate prevedea urmările teribile care pot rezulta dintr-un pas greșit ?
El :
- [încercând să facă o glumă pentru a mai detensiona parțial atmosfera sumbră] Oricum, să sperăm că nici unul dintre noi nu a comis o asemenea greșeală !
[Ea privește țintă spre El, dă să spună ceva, apoi se răzgândește]
El :
- [continuând cu atitudinea glumeață] Cred că e rândul meu să merg să iau puțin aer.
- [către Ea] E totul în regulă, pot lipsi câteva momente ?
Ea :
- [ironică, cu o indiferență ostentativă] Poți lipsi și mai multe. Þi-am mai spus că nu-mi place să fiu tratată ca o păpușă de porțelan. Am centura neagră !
El :
- [glumind în continuare] Atunci e-n regulă.
- [din prag] Sper să nu vă bateți…
Ea:
- [ostilă] Nu mi se pare că ești amuzant.
El :
- [împăciutor] Nici mie. [Iese.]
Ea :
- [tăcută, se uită pe fereastră, se ridică, mai face câțiva pași, încearcă telefonul, îl aruncă din nou, mai face câțiva pași, apoi se adresează Bărbatului] Acum de ce-ai amuțit așa ? Te-am speriat cumva cu centura neagră ?
Bărbatul:
- Nu, dar nu prea am fost eu inițiatorul conversației în seara asta. [O privește atent]
Ea :
- [provocatoare] La ce te holbezi așa ? La ce te gândești ? Dacă ai ceva de spus, spune !
Bărbatul:
- Ești cam cocoșată !
Ea :
- [indignată] De data asta ai întrecut orice măsură ! Cum îți permiți… [vocea i se gâtuie de nervi]
Bărbatul:
- [împăciuitor] Relaxează-te, gata ! Tu mi-ai spus să zic ce gândesc. Și exact la asta mă gândeam. N-am vrut să te jignesc, în nici un caz nu ești cocoșată fizic vorbind !
Ea :
- [nervoasă] Vrei să spui atunci că am mintea cocoșată ?
Bărbatul:
- Nu, dimpotrivă, cred că ești foarte perspicace. Să zicem că ai o minte foarte ascuțită…
Ea :
- [și mai nervoasă, bătând din picior] Atunci ce naiba vrei să spui ?
Bărbatul:
- Duci de mul timp o povară prea grea, care te cocoșează, repet, la figurat, și în loc s-o controlezi tu, te controlează ea pe tine și se umflă pe zi ce trece…
Ea :
- [puțin nesigură] Ce știi tu despre mine ca să faci asemenea afirmații !
Bărbatul :
- Þi-am mai spus că pot să văd.
- [Ea tace și îl privește.] Porți în cârcă niște șerpi veninoși și nu te lupți cu ei, îi lași să te muște.
Ea:
- [orgolioasă] Oi fi având eu multe defecte, dar numai bleagă nu sunt, cum îți închipui tu ! Orice-ai crede, să știi că sunt o luptătoare.
Bărbatul :
- [blând] Știu și acest lucru. Se vede că nu risipești nimic, că nu te risipești – e un lucru bun.
- [ca un ușor avertisment] E bine să acumulezi, dar depinde ce.
Ea :
- [defensivă] Important e că am un scop în viață foarte bine definit și…
- [concentrată, cu o umbră pe pleoape] …foarte curând… îmi voi atinge ținta…
Bărbatul :
- Și apoi ce vei face ? Îți vei căuta alt scop, inventând poate niște circumstanțe care să-l motiveze ? Pentru că așa ai început și nu mai poți altfel ?
Ea :
- [oarecum vulnerabilă] Stop. Gata, oprește-te ! Nu-mi place să fiu judecată și viața mea nu e treaba nimănui !
Bărbatul :
- [puțin amuzat] Nimănui nu-i place să fie judecat, însăfiecare găsește o plăcere morbidă în a-I judeca pe alții.
Ea :
- [cam nedumerită] Până acum impresia mea a fost că tot încerci să găsești ceva în neregulă la mine.
Bărbatul :
- Poate vreau să încerc să-ți deschid ochii, să nu mai greșești.
Ea :
- [nervoasă, încolțită] Iar întreci limita… ți-am mai spus…
Bărbatul :
- Cine stabilește limitele ?
Ea :
- [gesticulînd și apăsând tare pe cuvinte, cu vocea tremurând, gâtuită de nervi] Din acest moment, să mă lași în pace !
- [mergând spre el lent, amenințător] Ai înțeles?
El:
- [intrând, șocat] Simina! Potolește-te! [O trage de lângă Bărbat]
Ea :
- [înnecându-se de indignare] Te rog să iei mânile de pe mine ! Cine s-a găsit să intervină! Mototolule!
El:
- [lovit, în stare de șoc] Nu știu…
Ea :
- [întrerupându-l, țipând isteric] Aici ai dreptate. Nu știi nimic! Nu știi nici pe ce lume trăiești! Nu știi nici ce ești ! O jigodie împuțită, asta ești !
El :
- [și mai șocat, însă cu un ton protector] Simina, ce-ai pățit?
Ea :
- [țipând în continuare] Chiar vrei să știi ? Cu ce vrei să încep ?
- [calmându-se brusc, devenind ironică] Așaaaa… ce-ai zice dacă ți-aș spune că te-am mințit tot timpul ? Ai putea suporta asta ?
- [ironică] Tu care ești o persoană atât de educată, atât de rafinată și de înțelegătoare…
El :
- [cu vocea sugrumată] Ce tot spui acolo ? Cu ce m-ai mințit ?
Ea :
- Ce-ai zice dacă ai afla acum că Alina nu e sora mea ?
El :
- [calm, cu o logică imperturbabilă] Te-aș întreba a cui soră e !
Ea :
- [izbucinind din nou] Nu e sora nimănui !
El :
- [în continuare calm] Acum chiar că nu mai înțeleg nimic.
Ea :
- Nici nu mă așteptam !
- [după o pauză, cu voce răutăcioasă, calculată, ca pentru o lovitură minuțios pregătită] E fiica mea !
El :
- [tace câteva momente, se gândește, apoi parcă respiră ușurat] Nu poate fi fiica ta, ce glumă e și asta ! Þi-am văzut de atâtea ori buletinul, știu câți ani ai, doar n-ai făcut-o la 14 ani !
Ea :
- [ironic, păstrâd vocea consumată parcă de răutate] De ce nu ? Am fost mai precoce decât mulți alții ?
El :
- [după o altă pauză de calcul] Nu te cred. Am vorbit de atâtea ori cu Alina. Și ea îți spune « soră-mea »…
Ea :
- [ușor înduioșată] Ce știe ea, bietul copil !
El :
- [încurcat] Presupunând că-i așa – ce-i cu tot circul ăsta, de ce nu sunt lucrurile clare pentru toată lumea ?
Ea :
- [calmă, parcă absentă, urmând robotizat un pattern, de parcă ar mai fi repetat aceste cuvinte de sute de ori în întuneric] M-am născut într-un sat, undeva, într-un loc unde n-ar vrea să se nască nimeni. Tata muncea pe un șantier la zeci de kilometri depărtare. Venea acasă la sfârșitul săptămânii. Mama muncea pe lângă casă, cu grădina și cu animalele. O mai ajutam și eu uneori, când nu se mai descurca – doar atunci mă lăsa. Eram singurul lor copil și preferau să îmi văd de carte – mândria lor eram eu, cea mai bună din școală. [Tace, privind în gol]
Bărbatul :
- [parcă încurajând-o] Scapă de toți șerpii veninoși, să nu te mai muște !
El :
- [speriat, întorcându-se rapid și uitându-se în jur] Sunt șerpi pe aici ?
Ea :
- [fără să-l ia în seamă]Într-o zi, trecusem în clasa a opta, am mers cu un grup de fete într-un sat vecin. Ne-am întâlnit cu alte fete și un grup de băieți. Eram foarte veselă, parcă ceva mă împingea în prăpastie. Unul dintre băieți, nu era de prin partea locului, a început să vorbească. Se uita tot timpul la mine. A început să-mi facă diverse complimente.
- [puțin visătoare] Era cu totul altfel decât colegii și vecinii mei, nu avea nimic de țăran în el – părea dintr-o altă lume, așa era de curat și de distins. Vorbea foarte frumos. Tot vorbea… și tot vorbea. Apoi totul s-a petrecut ca într-un vis… totul mi s-a părut copleșitor dar de o puritate greu de descris în cuvinte. [Tace]
El :
- [trist] Și ce s-a întîmplat după aceea ?
Ea :
- [tot tristă, calmă] Nu le-am mai găsit pe celelalte fete. M-am întors acasă singură, într-o stare și euforică și sumbră, parcă eram drogată. Apoi am așteptat toată vara să mă caute, să-mi dea un semn. Credeam că am cunoscut disperarea. Nu știam ce o să urmeze. [Tace]
- [înăsprită, își reia vocea rutinizată, robotică] Prin toamnă, târziu, mama și-a dat seama că eram gravidă. I-am povestit tot, m-a dus repede la doctor în oraș, dar era prea târziu. Apoi au început să-și dea seama și ceilalți. Colegii au început să mă ocolească, profesorii îmi adresau cuvinte urâte. Preotul, care preda religia la școală, a propus să fiu exmatriculată. A intervenit tata cu niște bani la inspectorat și m-au reprimit. [Tace din nou]
- Am născut-o pe Alina prin primăvară. Trebuia să învăț pentru examen și să o alăptez, să o schimb. Mă ajuta și mama.
El:
- [mișcat, cu vocea demolată] Trebuia să-mi spui. Crezi că aș fi reacționat ca ceilalți?
Ea:
- [ignorându-l] Mama era mai puternică, dar tata devenea din ce în ce mai tăcut. Parcă nu mai vedea nici pe unde călca. A murit pe șantier, într-un accident banal, din neatenție. Și la înmormântare, babele mîă priveau sever, una chiar mi-a spus : « Tu l-ai omorât pe taică-tu ! », alta mi-a spus că le fac satul de râs, că satul lor nu era unul de curve.
- [Tace un timp, apoi parcă disculpându-se] Trebuia să plec, nu mai puteam rămâne acolo. Am vândut tot și am venit la București, la o rudă mai îndepărtată, să ni se șteargă urma. Mama a înfiat-o pe Alina. Din păcate, la scurt timp a murit și ea de boală. Am terminat liceul, am intrat la facultate și am început să și muncesc. M-am mutat cu Alina într-o garsonieră.
El:
- [tulburat] Nu știu de ce nu mi-ai spus toate astea. De ce nu ai avut încredere în mine ?
Ea :
- [repezită] De ce să fi avut ?
El :
- [cu amărăciune] Credeam că sunt ceva special pentru tine…
Ea:
- [ironic] O, aici nu te înșeli. Chiar ești ceva foarte special pentru mine!
El:
- [nedumerit, lovit] Chiar nu pot să înțeleg de ce te porți așa…
Ea :
- [tot ironică] Normal că nu poți să înțelegi.
- [se enervează din ce în ce mai mult] Cum ai putea să înțelegi, tu care ai avut totul pe tavă ? Tu, pe care mami și tati te-au crescut în puf și te-au ferit de toate problemele ! N-a trebuit să munceti o zi în timpul studiilor, ți-ai permis să faci nu știu câte mastere, ți-ai aprofundat cultura !
- [ironică, la fel de nervoasă] Confucius și vechii daci ! Asta te-a făcut al naibii de înțelegător cu oamenii…
El :
- [mirat, dar ferm] Te rog să nu mai țipi la mine !
Ea :
- [și mai furioasă] Dar la cine vrei să țip ? Hai, spune, la cine vrei să țip ?
El :
- [în defensivă] Uiți un lucru. Chiar dacă ți s-a întâmplat ce ți s-a întâmplat, nu e vina mea.
- [ridică tonul, exasperat] Poți să înțelegi asta? Nu-e-vi-na-mea!
[Ea se repede spre el și îi trage o palmă, însă nu o palmă feminină ca în filmele siropoase, ci o palmă adevărată, grea, de polițist.]
El :
- [calm, jignit, punându-și mâna pe obraz] Nu te supăra dar cred că ai nevoie de un control psihologic, sau chiar psihiatric. Ai ajuns să-ți proiectezi propriile greșeli și pe cele ale altora asupra cui nu trebuie.
- [se îndreaptă spre ușă] Cred că o să plec.
Bărbatul:
- [din umbra unui colț] Nu mi se pare o idee bună, încă nu s-a luminat.
Ea :
- [mai calmă] Așa, fugi când se complică prea mult situația, lașule !
El :
- [iritat] Ce motive aș mai avea să rămân în aceeași încăpere cu tine ?
Ea :
- [suspect de calmă] Hai, că începi să devii amuzant. Abia acum urmează cea mai interesantă parte a poveștii. Vrei să ratezi așa ceva ? Te asigur că te va interesa foarte mult !
El :
- Poftim, dă-i drumul. Împroașcă-mă cu veninul pe care l-ai adunat timp de 10 ani. Pot să fac față ! De ce n-aș fi eu țapul ispășitor?
- [se așează cu mâinile încrucișate, cu fals interes] Ia să auzim, au mai urmat și alții ? Ai mai simțit acea puritate totală ? Mai ai câțiva copii pe care-i ascundeai prin dulapuri când veneam eu pe la tine ?
Ea :
- [cu mândrie și cu un calm desăvârșit] Dacă asta te face să te simți mai bine, poftim, jignește-mă.
- [după o pauză] Știi, chiar te înțeleg. Mai bine zis încep să te recunosc. Nu te-ai schimbat.
El :
- [iritat] Ce vrei să spui, cum adică m-am schimbat ? M-am purtat vreodată urât cu tine? Recunoaște, te-am iubit, te-am admirat… eram gata să mă căsătoresc cu tine… te-aș fi luat oricum, dacă mi-ai fi spus adevărul…
- [cu voce amară] Dar acum… nu-ți face probleme, n-o să-mi tai venele…
Ea :
- [ironică] A, nu, în nici un caz nu-mi fac probleme.
El :
- [insistent, chinuit] Atunci, dă-i drumul, spune ce ai de spus ! Dar înainte de asta, aș avea o curiozitate. Spune-mi sincer : m-ai iubit măcar un pic ?
Ea :
- [tristă] Când te-am văzut acum șase luni mi s-a strâns inima. Mă ardea ceva și nu puteam să respir.
- [tace] Cred căte-am iubit și te-am urât în aceeași măsură.
El:
- [mirat] Tot nu te înțeleg. Ce vroiai de fapt de la mine ?
Ea :
- [simplu] Să mă răzbun.
El :
- [lovit] Înțeleg că simțeai o ură cumplită pentru toți bărbații din lume. O misandră perfectă. Asta ai devenit. Dar de ce m-ai ales pe mine ? Þi s-a părut că eram un « mototol », cum te-ai exprimat mai devreme și-ți voi răbda toate hachițele, ca să te simți tu răzbunată ?
Ea :
- Nu te-am ales la întâmplare. Nu întâmplător am vrut să te cunosc. Te-am urmărit de ceva timp, nu prea mult e drept, m-am descurcat bine – [zâmbind ironic] avantajele meseriei !
El :
- Să înțeleg că m-ai ales din baza de date, punând degetul în mod aleatoriu ?
Ea :
- A, nu, în nici un caz, nu mă mai las de mult așa, în voia sorții. Îți știam numele de mult timp.
El :
- [exasperat] De unde ?
Ea :
- [ironică] A, de la niște cunoștințe. Mi-au spus că ești frumușel !
- [reluând mai calm] Dacă vrei, ai fost o provocare pentru mine. Mi-ai dat un scop în viață.
- [ironic] Ai fost aventura vieții mele. Ce-ar fi viața fără puțină aventură ? Un mare rahat !
El :
- Chiar că ești nebună ! Partea proastă e că m-ai contaminat și pe mine cu mizeria asta. Nu știu dacăvoi mai avea vreodată încredere într-o femeie.
- [nostalgic] Totul părea perfect…
- Încep să ajung la concluzia că viața e absurdă.
Ea :
- [ironică] Mititelul de el ! Tare grea viață ai mai avut !
El :
- [continuând, jignit] Măcar tot e bine că ți-ai dat acum arama pe față, până n-a fost prea târziu. [tace]
- Poftim, continuă. Orice-ai spune, nu are cum să mă lovească mai mult.
Ea:
- [indiferentă] Poate da, poate nu.
El:
- [amărât] Lumea a luat-o la vale. Poate oamenii sunt influențați de nebunia naturii, de fenomenele atmosferice. Dacă nu ar fi fost prăpădul de aseară, poate nu s-ar fi întâmplat nici prăpădul dintre noi !
Ea :
- [îl privește cu milă] Încep să te compătimesc.
El :
- [face un gest de lehamite] Lasă !
Ea:
- [blând] Nu mă înțelege greșit. O spun cu toată sinceritatea. Cred că am exagerat.
El:
- Crezi? Îți spun eu că ai exagerat și nu puțin!
Ea :
- [îl privește un timp] Nu am ce să-ți reproșez pentru cele șase luni cât am fost împreună. Ai încercat… mă rog, știu că m-ai iubit cu adevărat…
El :
- Ce importanță mai are ? Orice-ai spune, nu se mai poate schimba nimic. Vorbele, chiar dacă zboară, rămân imprimate, lovesc al naibii de puternic ! Aș vrea să nu fi venit niciodată aici, dar în aceeași măsură, sunt mulțumit că am făcut-o.
Ea :
- [rece] Nu mă înțelege greșit, nu îmi doresc să ne împăcăm.
- [după o tăcere] Așa poate înțelegi că cineva poate fi capabil de sentimente contradictorii în același timp.
- [El tace. Ea îl privește scurt, apoi continuă.] Asta simt și eu acum. Bucuria că am spus ce aveam de spus dar și o tristețe imensă…
El :
- [o întrerupe] Parcă spuneai că n-ai terminat. Chiar sunt curios ce ar putea să mai urmeze ?
Ea :
- [calmă] Nu știu dacă mai vreau să continuăm.
Bărbatul :
- [același joc, pășind din umbră, apoi retrăgându-se] Aruncă și ultimul șarpe. E cel mai veninos.
Ea :
- [fără să-l audă] Cred că sunt meteosensibilă. N-aș fi bănuit niciodată că o să-mi pierd controlul în halul ăsta.
El:
- [răstindu-se] Dacă tot ai început, termină ce ai de spus. Sau te-a cuprins cumva o stare de lașitate – lucru pe care tot îl reproșezi altora ?
Ea :
- [gânditoare] Și-așa am spus prea multe. Dar se pare că nu mai contează.
- [zîmbește oarecum amuzată] Asta chiar că n-aș fi vrut să știi vreodată.
El :
- [exasperat și sictirit în același timp] Spune, îți promit că n-o să mă mai șocheze nimic. Ai jefuit vreo bancă, ești criminală în serie ?

Ea :
- Da, poate e mai bine să vorbesc până la capăt.
- [Spre el] Ai avut o copilărie și o adolscență frumoasă, nu ? Părinții tăi sunt doctori, nu ți-a lipsit nimic, nu ?
El :
- [enervându-se] Sper că n-ai de gând acum să-i omori pe toți cei care au avut o copilărie normală, spre deosebire de tine.
Ea :
- [calmă] N-am de gând să omor pe nimeni. Am responsabilități, ai uitat ? Am un copil. Peste patru ani va fi tot un copil. Alina o să aibă vârsta la care am făcut-o eu pe ea.
El :
- [cu dispreț] Nu ți se pare că prea îți plângi de milă ?
Ea :
- [simplu] Poate. Dar știi foarte bine că nu am mai făcut-o până acum.
El :
- [atins] Era și ăsta unul dintre motivele pentru care te admiram…
Ea :
- [întrerupîndu-l, parcă deodată animată] Părinții tăi sunt originari din Bârsănești, nu ?
El :
- [deranjat] Nu știu dacă am discutat cu tine despre asta. N-am mai fost demult pe acolo. Dar văd că te-ai informat nu glumă !
Ea :
- Tu de când nu ai mai fost pe acolo ?
El :
- Nu mai știu. De fapt, cred că am fost o singură dată.
Ea :
- O singură dată! Dar a fost sufficient ca să stârnești un scandal pe acolo, nu?
El :
- [surprins] Mă faci să cred că ești mai mult decât un simplu polițist.
Ea :
- Sunt un simplu polițist.
El :
- [enervându-se] Și asta te îndreptățește să scormonești orice amănunt din trecut, fără să mă întrebi ! Recunosc că am trecut acest lucru sub tăcere, dar e un fleac pe lângă ce mi-ai ascuns tu !
- [amuzat] Aproape și uitasem de…
Ea :
- [întrerupându-l] Da, unii își permit să uite repede.
El :
- [iritat] Pentru Dumnezeu, a fost o prostie din adolescență ! Aveam 17 ani !
- [brusc, nervos] Acum știu unde vrei să ajungi ! Dar n-o să-ți permit să faci o comparație doar ca să te simți bine că ai găsit pe cine să te răazbuni ! Nu o să-ți dau această satisfacție !
Ea :
- [îl întrerupe, impacientată] Hai, continuă – spune și tu povestea.
El :
- Ei, na ! Am avut o relație cu o fată de acolo la o serbare câmpenească !
Ea :
- [ironică] A fost un complot, nu ?
El :
- [și mai iritat] Nu știu despre ce vorbești. Pur și simplu mi-a propus un văr - de gradul șapte sau ceva de genul ăsta – să mă inițieze…
- [se oprește brusc] Acum vrei să faci o paralelă cu situația ta. Dar n-are nimic în comun!
Ea:
- De ce? După câîte m-am interesat și acea fată a rămas însărcinată.
El:
- Dar nu cu mine!
Ea:
- De unde știi?
El:
- Păi… era una din alea, care se ducea cu toți…
Ea:
- [nervoasă] Asta s-o crezi tu.
- [mai calmă] Părinții ei te-au dat în judecată, nu?
El :
- [defensiv] Păi tocmai, s-a dovedit în urma procesului că nu aveau dreptate.
Ea :
- [disprețuitoare] Asta ți s-a spus ție poate. Părinții acelei fete nu aveau bani să ceară teste A.D.N. și nici să tragă sforile pe care le-au tras părinții tăi ca să-și scoată cu basma curată odorul lor mult iubit.
El:
- [nervos] Te rog să nut e iei de părinții mei. Nu sunt singurul adolescent care a făcut acest lucru ! Toții băieții fac asta la vârsta aia, e ceva normal !
Ea :
- [cu dispreț] Probabil că, într-adevăr, pentru băieți e ceva normal !
El :
- [întrerupând-o] Acum am înțeles de ce ți s-a pus pata pe mine ! După ce ai aflat acest amănunt din viața mea, ai vrut să mă pedepsești pentru ce ți s-a întâmplat ție !
Ea :
- Dacă tu mi-ai ascuns acest [ironic] « amănunt fără importanță », de ce te-ai supărat că ți-am ascuns și eu « amănuntul » meu ?
El :
- Înțelege odată că nu este același lucru ! Tu o ai pe Alina !
Ea :
- Și tu nu ai o Alină doar pentru că s-a întâmplat să nu ai uter și ovare !
El :
- Vrei să te răzbuni pe toți bărbații din lume. Și ai început cu mine ! Sau au mai fost câîțiva, ești un fel de văduvă neagră ?
Ea :
- [calmă] Ai mai emis deja ipoteza cu « alți câțiva ».
El:
- [tace o perioadă, apoi reia] Acum, să sperăm că ești mulțumită în ce mă privește. Þi-ai făcut planurile pentru următorul? O să începi să-l urmărești de mâine?
Ea:
- ÃŽn nici un caz, am pus punct.
El :
- De ce ? Sau poate ai văzut în mine reprezentantul celor pe care ai vrea să-l extermini ?
Ea :
- Nu ! [calmă] Văd că tot nu înțelegi. O să-ți spun pe înțelesul tău.
- [tace, apoi :] Sunt din Bârsănești.
El :
- Ei, și ? A, probabil de asta știai de…
Ea :
- [întrerupându-l] Nu se puteau întâmpla două cazuri similare, în același timp, într-o localitate atât de mică.
El :
- [șocat, bâlbâindu-se] Vrei… să spui… [înghițind în sec] că… [se oprește]
Ea :
- [sec] Vreau să spun că. Punct.
[El o privește prostit.]
Bărbatul :
- [cu accent pe « acum »] Acum s-a făcut lumină. Eu o să plec.
- [se uită la cei doi care nu spun nimic] V-aș da un sfat. Uitați că am fost și eu aici. Imaginați-vă că am fost o prelungire a propriei voastre conștiințe. [iese]

~ Cortina ~