agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-05-20 | [This text should be read in romana] | 25 % DEL CORAZON de dorina maria harangus Personajele MARTINA AUGUSTIN CRISTINA GRATZIELA CONSUELA LETITZIA ADELA ȘOFRANA CRAINICA EXPERTUL CARMEN ALVAREZ UN COPIL Lumina dimineÈ›ii creÈ™te. ÃŽn stânga scenei o ferestră. ÃŽn spatele ei pe un scaun stă o femeie È™i priveÈ™te afară. ÃŽn fundal două uÈ™i, de o parte È™i de alta a ferestrei, care marchează existenÈ›a a două camere. Camera din stânga în care e un pat È™i un televizor care merge aproape tot timpul, aparÈ›ine Cristinei iar camera din dreapta, doar cu un pat, aparÈ›ine lui Augustin. Scena 1 Martina stă pe un scaun È™i priveÈ™te pe fereastră. E dimineață foarte devreme. Se aud zgomotele străzii care cresc treptat. MARTINA: Uite, abia acum pleacă Opreasca. Vino, puiule, să vezi cum È™i-a făcut părul, parcă-i expodată. AUGUSTIN: Hmmm. ( Mormăie ceva dar nu vrea să se ridice din pat.) MARTINA: Oare cum îi dă voie să intre pe poarta È™colii cu asemenea "hair style"? Și când te gândeÈ™ti că asta conduce scoala... nu mă mai mir că elevii se droghează. Dacă mai ajungi vreodată la È™coala aia să puneÈ›i de-o grevă s-o daÈ›i jos, că nu-mi place cum îi stă părul. Fă asta pentru mama ta! AUGUSTIN (se trezeste brusc): Dar ai spus că n-am să mai merg niciodată la o È™coală de genul ăsta!( Iese din cameră îngrijorat de posibila situaÈ›ie.) MARTINA (îl liniÈ™teÈ™te): Nu puiule, la cât eÈ™ti tu de deÈ™tept mergi direct la facultate. Am să te înscriu la un liceu particular, să se poarte frumos cu tine. Bucură-te de vacanță până una-alta. Fii atent că se urcă într-un merÈ›an! Te-ai scos cotoroanÈ›o! Sigur e un bărbat acolo altfel de ce ar zâmbi, curva dracului! AUGUSTIN: Mamă, ce ai cu ea dintr-o dată? SunteÈ›i prietene È™i doamna Oprescu este... cum să spun... decentă. Ce-i cu tine? MARTINA: Am fost prietene. La trecut. AUGUSTIN: V-aÈ›i certat? MARTINA: Se poartă ciudat de un timp. Se uită prin mine. Și nu pot să suport asta. ÃŽmi ascunde ceva, are secrete față de mine, anumite lucruri care i se întâmplă ... nu-mi spune nimic. AUGUSTIN: E dreptul ei să-È™i apere intimitatea, de ce să-È›i dezvăluie È›ie totul? MARTINA: Pentru că sunt prietena ei, cum de ce?! Ce întrebare! Trebuie să È™tiu ce pune la cale. De ce să nu-mi spună? Să-mi spună! AUGUSTIN: Mamă, de când ai insomnii eÈ™ti tot mai stresată. Ia niÈ™te somnifere să dormi È™i tu ca oamenii È™i să te refaci căci în curând nu te vom mai putea suporta... MARTINA: Și? Mă daÈ›i afară din casa mea? AUGUSTIN: Nu asta... MARTINA: Crezi că nu È™tiu că abia aÈ™teptaÈ›i să... să... să rămâneÈ›i singuri aici È™i să vă faceÈ›i de cap? Nu degeaba mi-am sacrificat jumătate de viaÈ›a să te cresc ca lumea, să nu-È›i lipsească nimic, să nu simÈ›i ce-È›i lipseÈ™te... AUGUSTIN: Să nu deschizi subiectul ăsta ca eu am plecat? MARTINA: Nu mai spun nimic, nu te mai închide în cameră puiule! (ÃŽl priveÈ™te cu multă dragoste. Ochii îi sunt încercănaÈ›i È™i unul e vânăt. Când Augustin o priveÈ™te își pune ochelarii de soare.) AUGUSTIN (tresare): Culcă-te mamă! Nici ziua nu È›i-e somn dacă noaptea nu poÈ›i să dormi? MARTINA: Nu mi-e somn. Azi se împlineÈ™te o săptămână de când nu mai pot dormi. AUGUSTIN: Din cauza asta eÈ™ti foarte stresată. MARTINA: Și tu din ce cauză eÈ™ti stresat? AUGUSTIN: Nu sunt stresat È™i lasă-mă în pace, nu mă mai cicăli! MARTINA: Vezi, vezi că eÈ™ti stresat! (Apare Cristina.) CRISTINA: Tanti Martina, È›i-am adus gustarea. MARTINA: Pune-o aici. CRISTINA (în timp ce aÈ™ează farfuria pe pervazul ferestrei): Nu mi-ai văzut peria de păr? MARTINA: Nu. (Cristina iese.) MARTINA: ÃŽntotdeauna face aÈ™a, să audă ce vorbim È™i să bârfească mai departe. AUGUSTIN: Mamă, exagerezi îngrozitor. De când locuieÈ™te la noi niciodată nu ai avut bănuieli asupra ei. Erai fericită că am cu cine să-mi petrec timpul. MARTINA: Să ai grijă, Augustin, acum s-a schimbat, puiule, de câteva zile, probabil că a racolat-o careva din bloc, să o folosească împotriva mea, să afle ce se petrece la noi în casă. AUGUSTIN (nu mai suportă È™i iese în timp ce-i strigă): Dormi! MARTINA: Augustin! (Se aude cheia învârtindu-se în broască.) Ce-i cu copiii ăștia ai mei? Cel mic nu plânge niciodată nici dacă-l baÈ›i, fuge È™i se ascunde, nu mi se pare normal. Cred că e mai bine pentru el să stea la mama, cea mai bună solutie, mai ales în situaÈ›ia în care am ajuns. Asta mare nu mă poate suporta. Nu poÈ›i vorbi nimic cu el. ÃŽmi reproÈ™ează o mulÈ›ime de lucruri din copilărie, nici nu-mi mai amintesc tot ce-mi spune... că l-am îndopat... că din cauza mea a ajuns obez È™i retras, că mai apoi a trebuit să facă o cură de slăbire la vârsta aia, că nu-l lăsam să se joace cu ceilalÈ›i copii, "... să nu te loveÈ™ti... să nu te rănească băieÈ›ii, bineînÈ›eles... să nu te întrebe mereu unde-i tatăl tău..."... Eu mâncam slănină ca el, copilul meu, să poată mânca pui È™i cremvuÈ™ti È™i unt… Mi-amintesc… le procuram de la restaurant, la un preÈ› dublu, pentru că pe atunci nu existau în alimentare, nici nu existau alimentare se numeau conservării... CRISTINA (se aude din cealaltă cameră): Vaco! EÈ™ti o proastă! Taci! Mai bine nu mai vorbi! Proastă, proastă, proastă! MARTINA: Mai încet descreierato! Te crezi la tine acasă? Te dau afară, mă auzi? Dacă mai urli... CRISTINA (apare în ușă): Iartă-mă tanti dar prezentatoarele astea sunt de o prostie rar întâlnită, nu mă pot abÈ›ine să nu le înjur. De ce porÈ›i ochelarii de soare È™i în casă? Aici nu suntem decât noi È™i… noi È™tim... MARTINA: Să nu-mi vadă vânătaia... să nu-È™i amintească. Vreau să preîntâmpin stressul È™i aÈ™a are o mulÈ›ime de probleme È™i îi pare rău, mi-a spus-o chiar el deÈ™i eu È™tiam, cum să nu-È›i pară rău când o loveÈ™ti pe mama ta... È™i nu te mai amesteca în treburile altora că te dau afară! MarÈ™ în camera ta È™i ceartă-te în liniÈ™te cu televizorul, dacă nu vrei să zbori! (Fata iese.) Auzi tu, n-o suportă pe Andreea nu-È™tiu-cum, că e de o prostie nemaivăzută. Și ăstălalt își închide uÈ™a cu cheia. E ruÈ™inos să nu-mi spună ce face acolo, nu se aude nimic, cred că-i un praf... mai bine stau în fereastră, nu mai scap nimic din ce se întâmplă afară. Câte lucruri am pierdut, câte s-au întâmplat în jurul meu…! Și eu ce făceam? Dormeam. Câte se întâmplă fără mine!( Martina are un dialog cu ea însăși, se întreabă, își răspunde, se comentează, ca È™i cum ar fi două persoane.) De nu È™tiu câți ani n-am mai văzut cum înverzeÈ™te pădurea. ÃŽnverzea foarte repede, peste noapte, se grăbea mereu să n-o prind. Vedeam uneori câțiva muguri È™i nici nu apucam să-mi revin că se tranformau în frunze. Pădurea devenea verde, instant. ViaÈ›a mea a devenit o viață instant. Lucruri care se întâmplau cu rapiditate: m-a lovit băiatul meu, ochiul mi s-a învineÈ›it instant, când l-am cunoscut pe soÈ›ul meu, s-a întâmplat instant, ne-am iubit instant È™i m-a părăsit instant... într-o zi l-ai văzut înapoi... instant... stătea în ușă, zâmbea È™i-mi spunea “iartă-mă†și mă lua mereu prin surprindere: pleca din nou. Revenea cu acelaÈ™i zâmbet È™i acelaÈ™i cuvânt magic, spunea el. Și îl iertai, proasto! Tot instant. Numai aÈ™teptarea nu era instant. Din contră fierbeai îndelung la foc mic, mocnit, ca o supă... Lungile lui plecări È™i reveniri mă storceau ca o centrifugă, îmi arau carnea... È™i el îți semăna stele cu acelaÈ™i zâmbet despre care È™tia că avea efect de fiecare dată. Þi-e ruÈ™ine să spui oamenilor că-l mai aÈ™tepÈ›i! Nu de aceea stau în fereastră. Nuuu! Nu mai vreau să scap nici o firimitură din viaÈ›a care trece afară. N-am È™tiut ani de zile că bătrânul de la scara a patra are câine! Cum a putut să-mi scape un asemenea amănunt? Un amănunt important care spune multe despre acest om! Fantastic să ai un câine!... cred... n-am avut niciodată. N-ai avut timp... fata celor de la trei e bolnavă, am văzut-o mergând în baston, palidă È™i bătrâna la cei 20 de ani ai ei. Ce are? Nu-mi amintesc cum se cheamă boala aia înfiorătoare care te împiedică să mergi, tu vrei să te ridici È™i să mergi ca È™i până atunci È™i boala galben-verzuie nu te lasă, nu te mai lasă. Lasă-mă, lasă-mă boală să merg, lasă-mă nu auzi? Boala maronie, puroindă, sângerândă, nu aude. Lasă-mă să mă ridic È™i să ajung cu picioarele mele acolo unde doresc, lasă-mă, lasă-mă pentru totdeauna, du-te È™i lasă-mă, lasă-mă... LASÃ-MÃ!!!!!!!!!!!!!! CRISTINA (Iese din camera ei.): Ce-i tanti, s-a întâmplat ceva? Þi-e rău? (Martina tace.) Spune ceva, altfel mi se face frică. (Martina tace.) Þi-e rău? Să chem salvarea? MARTINA (Se întoarce spre ea È™i după un alt moment de tăcere întreabă.): Mama ta te-a bătut când erai mică? CRISTINA: Nu, de ce? MARTINA: Deci n-ai luat bătaie când erai mică? CRISTINA: Nu... MARTINA: Vrei să iei acum, mare? CRISTINA: Nu înÈ›eleg... MARTINA: MarÈ™ în camera ta! (Cristina iese.) Primăvara asta nu scapă privirii tale! Aici stau în ferestră È™i supraveghez pădurea. De când nu mi-am luat ochii de la ea parcă a devenit puÈ›in mai verde. O idee... PuÈ›in de tot dar a devenit, observ lucrul acesta cu cât mă uit mai atent. Te concentrezi deoarece asta e esenÈ›ial acum, să nu-È›i scape, să nu pierzi nici o secundă din aceasta primăvară, din devenirea ei. CRISTINA (Se aude din camera ei.): Vaca dracu'! Mai învață să vorbeÈ™ti È™i apoi să apari la televizor. Dar ăștia n-o văd, n-o aud pe asta cum vorbeÈ™te? AÈ™a, încă o bâlbă, bravo! Vaco! EÈ™ti o proastă! Asta eÈ™ti, o proastă È™i o vacă! MARTINA: Fata asta vrea s-o bat cum n-a bătut-o mă-sa în viaÈ›a ei? Norocul ei e că trebuie să stau de pază, că mi-aÈ™ rezolva eu treburile cu ea. Dacă m-aÈ™ descurca cu banii n-aÈ™ È›ine la mine fete de la È›ară, fără mamă,... dar acum, când nu mai poÈ›i să lucrezi... mătuÈ™a ei mai trimite câte ceva... Scena 2 Camera Cristinei. Intră Augustin. AUGUSTIN: Ce faci? Deranjez? CRISTINA: Mă uitam la proasta asta care nu È™tie să vorbească. AUGUSTIN: Ai timp? CRISTINA: Depinde pentru ce. AUGUSTIN: Să jucăm "EmigranÈ›ii". (Cristina tace.) Te rog! CRISTINA: Vrei chiar acum? AUGUSTIN: Da, te rog, simt nevoia să-l joc! CRISTINA: Eu nu-i prea înÈ›eleg rostul. Până acum nu am ajuns nicăieri. Vii în fiecare zi la mine È™i mă rogi să-l joc È™i când începem e o înÈ™iruire de întrebări stupide. AUGUSTIN: N-am ajuns încă la esenÈ›ial, la scenele din vamă, cu fata È™i cu bătrânul ceh. Sunt cele mai importante. Dar până acolo trebuie să treci de aceasta introducere. E o iniÈ›iere. Ca să înveÈ›i regulile jocului. Controlul vamal, 100 de euro È™i apoi mai discutăm È™i de altele. MergeÈ›i la lucru toÈ›i, nici un turist? CRISTINA (plictisită): ToÈ›i suntem turiÈ™ti! AUGUSTIN: MergeÈ›i toÈ›i în concediu? Și toÈ›i aveÈ›i cei 500? Tu ce meserie ai? CRISTINA: Croitoreasă. AUGUSTIN: Ai față de petrecut concediul în Spania...! Tu? CRISTINA: Ospătăriță. AUGUSTIN: Sigur nu vrei să cânÈ›i prin vreun bar? Că arăți biniÈ™or! Numai femei? VreÈ›i să spargeÈ›i piaÈ›a de mergeÈ›i toate? CRISTINA (tot fără chef): Bine, acum sunt bărbat, întreabă-mă. AUGUSTIN: Tu? CRISTINA: Escavatorist. AUGUSTIN: Tu? CRISTINA: Culegător de căpÈ™uni. MARTINA (se aude din camera cealaltă): Te-ai îmbrăcat elegant? Þi-ai pus tocurile alea? Vrei să le rupi sau să le comprimi? Cine-i asta? Nu È™tiu. Nu putem afla? CRISTINA: Maică-ta nu joacă? AUGUSTIN: Nu-i mai place. Pretinde că ei nu-i era dor de È›ară, că nici nu i-a plăcut vreodată să-l joace, că l-a inventat doar ca să nu uităm niciodată cine suntem. Parcă era greu să-È›i aminteÈ™ti că eÈ™ti emigrant? Chiar È™i într-o È›ară cum e Spania... De fapt nici n-a vrut să ne întoarcem. ÃŽntr-o vreme credeam că vom rămâne pentru totdeauna acolo. Mâncam bine, mergeam la È™coală, am învățat repede limba. ÃŽnvățam È™i dialectul valencian. Semăna cu limba română, unele cuvinte erau la fel, de exemplu pantaloni scurÈ›i însemna pantaloni scurÈ›i.Mai înseamnă... Dar a făcut-o pentru ăla... CRISTINA: Tatăl tău? AUGUSTIN: Exact. A fost un compromis. Prima dată mi s-a părut înfiorător dar apoi m-am gândit că nu e mai mare decât celelalte pe care le făcuse deja. Oricum nu mai avea altă cale de ieÈ™ire. ÃŽnÈ›elegi? Asta sau nimic. Uneori îmi dă impresia că nu È™tie că ne-am întors, că se crede tot acolo, pe malul mării... CRISTINA: Nu te îngrijorează că vorbeÈ™te mereu singură, că nu mai doarme, mai ales acum, când aÈ›i aflat? AUGUSTIN: N-am ce să fac, nu mă ascultă, uneori e atât de aeriană că mă enervează, îmi vine să... (strânge din dinÈ›i)... È™i îi spun: Taci! Nu mai vorbi singură ca babele! CRISTINA: Și ea? AUGUSTIN: Zice că nu vorbeÈ™te singură, ca întotdeauna găseÈ™ti pe cineva cu care să vorbeÈ™ti. CRISTINA: De ce simÈ›i nevoia să-l mai joci? AUGUSTIN: Ce? CRISTINA: Jocul. AUGUSTIN (se calmează): Din acelaÈ™i motiv pentru care a fost creat. Să nu uit cine sunt. Cine am fost È™i cine am devenit. Prin joc poÈ›i intra în locurile nevăzute ale realității È™i să recâștigi momentele pierdute din neatenÈ›ie sau pur È™i simplu pentru că simÈ›urile noastre nu ne permit cunoaÈ™terea lor. Creierul nostru È™terge amintirile urâte È™i le lasă doar pe cele plăcute ca să putem trăi mai departe. Dar eu cred că vrea să mi se fure ceva, oricum mi s-au furat o multitudine de experienÈ›e de care încerc să-mi aduc aminte... Hai să mergem mai departe. Tu? CRISTINA (aroganta): Eu ce? AUGUSTIN: Cine eÈ™ti È™i de ce te uiÈ›i la mine aÈ™a cu ochii ăștia frumoÈ™i? CRISTINA: Eu sunt Augustin, împărat roman din România È™i-mi caut imperiul pierdut. ÃŽntre timp îmi bat împărăteasca mamă nu se È™tie de ce. Sau cel puÈ›in oamenii din jurul meu nu pot înÈ›elege. AUGUSTIN (tresare, dar după un moment de tăcere se hotărăște să vorbească): Simt că trebuie să lovesc. Și când o văd jos È™i o aud gemând o lovesc din nou. CRISTINA: E mama ta... AUGUSTIN: Nu mai e mama mea. E un animal care imploră milă È™i frica mă incita. E ceva rămas de pe vremea când eram animale de pradă, feromonii fricii îmi ajung în creier È™i-mi declanÈ™ează violenÈ›a. Am o putere extraordinară, roÈ™ie, care există singură, numai ea, puterea care cere să se manifeste, parcă ar fi o entitate. Totul începe cu o senzaÈ›ie de foame, o foame specifică, deosebită È™i... înainte de a mânca mă trezesc. ÃŽmi revin. Subit. Poate într-o zi am să merg până la capăt. Þine de mine È™i nu È›ine de mine. Eu sunt prada ei È™i ea e prada mea. Spune că în timp ce o lovesc strig: "Banii! Banii! Banii! Vreau banii! Dă-mi banii!" Nu-mi amintesc. Tot ce mai È™tiu sunt ochii ei È™i puterea care devine portocalie, apoi galbenă È™i când îmi revin, orizontul e din nou albastru. Ceva de demult, ca o moÈ™tenire... Uneori cred că dacă mă las în voia acelei stări mă pot întoarce în timp. CRISTINA (ezitând intre admiraÈ›ie È™i dezaprobare, după ce l-a ascultat cu gura căscată): Ce simÈ›i exact? Nu mi s-a întâmplat niciodată aÈ™a ceva. Trebuie să fie... extraordinar? AUGUSTIN: E straniu. Nu pot descrie starea mea, parcă nu am cuvintele necesare. SenzaÈ›iile... sentimentele... e ceva nemaiîntâlnit. Ca È™i cum m-aÈ™ metamorfoza. Ai auzit de Kafka? (Ea neagă din cap.) De metempsihoza? Transformarea omului în animal? CRISTINA: Da! La noi la È›ară se spune că unii oameni după ce mor se transformă în strigoi! AUGUSTIN: Nu, nu, astea-s basme, eu vorbesc de lucruri posibile, aproape È™tiinÈ›ifice, involuÈ›ia! Pentru a-mi putea controla furia trebuie să studiez regresia È™i metempsihoza. Ajung acum până la vânător dar cred că pot să ajung până la animal. CRISTINA: E un joc, nu? AUGUSTIN: A pornit de la un joc dar am reuÈ™it să intru în interiorul jocului, ce-È›i spuneam, evoluează, cum îți spuneam, jocul se transformă într-o realitate a jocului. CRISTINA: Cred că nu ar trebui să te joci în zona asta. AUGUSTIN: EÈ™ti speriată? Dar eu cum crezi că sunt? Dar trebuie să merg mai departe. Ceva determină regresia. Asta trebuie să aflu, ce? CRISTINA: Cum? De unde? AUGUSTIN: Din trecut. Mă absoarbe înapoi. Putem ajunge. Timpul e relativ. De Einstein trebuie să fi auzit! Teoria relativității. Comprehensibilitatea temporală. CRISTINA: Nu È™tiu cum se face asta. AUGUSTIN: Nici eu dar trebuie să studiez. CRISTINA: PoÈ›i vorbi despre asta la nesfârÈ™it, nu-i aÈ™a? AUGUSTIN: Atât timp cât eÈ™ti tu aici È™i mă asculÈ›i. Cristina... doar tu mă asculÈ›i cu adevărat. Mama se uită prin mine È™i nu aude niciodată ce-i spun, gândurile ei sunt întotdeauna în altă parte. Dar în ochii tăi văd... că mă auzi È™i mă asculÈ›i È™i mă faci să... exist. Nu È™tii cât eÈ™ti de importantă pentru mine... (vrea să se apropie de ea dar Cristina își întoarce capul)... È™i... apoi... vorbind îmi sistematizez materialul È™i trag concluzii. Nu, nu, deocamdată e prea devreme pentru concluzii. Adun informaÈ›ii, studiez, colectez. Și informaÈ›iile celorlalÈ›i mă ajută. De exemplu pot simÈ›i durerea oamenilor. De după colÈ› apare o femeie È™i faÈ›a ei îndurerată mă loveÈ™te drept în stomac, încep să plâng apoi să vomez. Nu È™tiu de ce o doare, simt doar durerea ei. De aici sau de aici. (Exemplifică atingându-i părÈ›i ale corpului; Cristina nu È™tie cum să reacÈ›ioneze.) RaÈ›ionamentele singure nu ajută. Ele stau la bază dar trebuie căptuÈ™ite cu senzaÈ›ii. Similar cu un schelet acoperit de carne. (Cristina se retrage uÈ™or din mâinile lui care încearcă să o cuprindă.) Totul se miÈ™că în acelaÈ™i sistem circular, la scară mai mică sau mai mare, universală chiar sau microscopică... MARTINA (din camera cealaltă): Hei, hodorogule! Te caută moartea pe acasă È™i tu ieÈ™i la plimbare? Pun pariu că s-a È™i parfumat. Oare unde se duce aÈ™a bătrân? Te aÈ™teaptă o doamnă! CRISTINA: I-ai explicat mamei tale ce se întâmplă cu tine? AUGUSTIN: Și dacă i-aÈ™ spune, ce? Ea n-ar înÈ›elege. Nu face altceva decât să-l aÈ™tepte pe... ăla. Știm cu toÈ›ii că ăla (subliniază “ălaâ€)... se va întoarce într-o zi, mereu se întoarce. AÈ™a cum eu simt că trebuie să mă întorc. Animalitatea naturală e reprimată de civilizaÈ›ie, noi nu mai suntem noi. Rădăcinile mele sunt mult mai adânci, mă cheamă înapoi... CRISTINA: S-o baÈ›i pe maică-ta? (Augustin, într-un impuls necontrolat ridică mâna s-o lovească. Realizează ce era să facă, se opreÈ™te la timp È™i iese.) CRISTINA (butonează telecomanda): N-am la ce să mă uit, nu găsesc nimic! Programe pentru dobitoci! Televiziune pentru dobitoci! (oftează) Suntem un popor de dobitoci! Putem să emigrăm oriunde, tot noi rămânem! (Lasă televizorul deschis È™i iese.) Scena 3 Camera Martinei. Martina e tot la geam cu farfuria în mâna. Iese Cristina din camera ei. MARTINA: Cartofi prăjiÈ›i cu ruladă din piept de pui umplută cu creier, stufat de miel cu spanac È™i sos bechamel, sărmăluÈ›e în foi de viță, pui cu mazăre È™i smântână, ficăței de pui cu garnitură de cartofi piure, chifteluÈ›e în sos de roÈ™ii, biftec tartar servit pe pâine prăjită cu mult unt, ciorbă de burtă, mititei cu chifle proaspete È™i muÈ™tar, ceafă de porc mustindă, friptură la tavă cu legume gratinate, plăcintă cu brânză dulce È™i stafide, tort diplomat, mignionete, savarine, choux-a-la- creme, rulada cu migdale, viÈ™ine în ciocolată, È™ampanie…nu am voie. Þin dietă. Să slăbesc. CRISTINA: Voiam să vă întreb, credeÈ›i că vă face bine acum când... È™i nici nu mai puteÈ›i să dormiÈ›i, e un stress în plus. Nu aveÈ›i voie să vă stresaÈ›i. MARTINA (n-o aude): Un biscuite simplu, doar dimineaÈ›a, salată de varză, fără ulei-fără condimente, salată verde sau iarba flămândului, la-nes-fâr-È™it, oricât doreÈ™ti, mere până È›i se acreÈ™te, cereale până È›i se umflă maÈ›ele, carne de vită la grătar sau talpa iadului, singură-singurică È™i un iaurt degresat, translucid È™i cleios, ca o urmă de melc. Bleah!!!! (Aruncă farfuria, È›ipând.) Am găsit o gărgăriță!!!!!!!!! CRISTINA (în timp ce strânge de pe jos): ÃŽmi cer scuze dar am spălat salata, poate o fi intrat de afară... MARTINA (Þipând în continuare): Þi-am spus de o mie de ori că n-am voie să amestec proteinele între ele! Dieta mea e fără amestec de proteine! M-aÈ™ duce eu însămi la bucătărie să-mi pregătesc mâncarea dar nu pot, nu înÈ›elegi? ( O priveÈ™te bănuitor.) Mi-am dat eu seama că de un timp e ceva în neregulă cu tine, vrei să-mi faci rău, să nu mai slăbesc! Sau vrei să plec din fereastră È™i să scap înverzirea pădurii? Asta vrei? Știam că voi descoperi până la urma interesele tale ascunse. Nu mă miÈ™c de aici, înÈ›elegi? Și am să slăbesc, am să slăbesc, am să slăbesc într-atât că într-o zi am să-mi pot lua zborul pe fereastră. (PriveÈ™te pe geam cu interes.) Parcă mugurii au prins culoare, galben verzui... CRISTINA (nervoasa): Și dacă înverzeÈ™te noaptea, când tu nu vezi? (Martina, È™ocată, nu poate scoate nici un cuvânt. Se sufocă.) AUGUSTIN (se aude din camera lui): Fotosinteza se produce doar în prezenÈ›a luminii! MARTINA: Exact! MulÈ›umesc iubire, È›i-ai salvat mama. Dar tu auzi, puiule, ce vorbim noi aici?! CRISTINA: Dar unde nu se aude ce se vorbeÈ™te în casa asta?! Aici totul se aude! MARTINA: Serios? Eu nu aud nimic. CRISTINA: Dar când auzi tu ceva? Sau pe cineva? Când ai ascultat ultima dată ce È›i-a spus Augustin? Niciodată pentru că tu nu auzi decât vocile din capul tău , È™i Dumnezeu È™tie ce-È›i spun! (Iese trântind uÈ™a. Se aude cum dă televizorul mai tare.) MARTINA: De când mă tutuieÈ™ti tu pe mine? De când îți dau de mâncare? O bat! Ai văzut puiule că am avut dreptate? E spioană! Precis o să verse totul prin vecini. Are noroc că nu mă pot ridica de aici. ÃŽncă nu e seara È™i s-ar putea să intervină vreo schimbare. Adineauri era mai galbenă. Acum a devenit mai verzuie È™i transparentă... CRISTINA (din camera ei): Ce faci, țărane? Dacă È™i voi vă scărpinaÈ›i în cur în faÈ›a întregii țări, ce ne mai mirăm de ce fac alÈ›ii pe la casele lor? MARTINA: ÃŽntr-o zi am să-i tai limba, să nu mai poată vorbi... Și de aici se aude marea. Da... O aud în fiecare noapte... Fata asta-i tânără È™i vorbeÈ™te cu televizorul, eu nu pot vorbi cu strada? Cu oamenii care trec pe ea, mulÈ›i nu mă înÈ›eleg dar când își ridică privirile spre mine tresar, văd un licăr în ochiul lor mare de sticlă cu care mă È›intuiesc, un luciu de lacrima È™i îmi spun că mă aud. Cu siguranță. Nu vrei mila lor! Un copil cu ochi mari È™i umezi... nu vreau să-l primesc în casă... se întoarce mereu, e o fetiță cu picioarele umflate de cât a bătut drumul până la mine. O scoÈ›i afară pentru că o cheamă Myla. Am născut È™i eu una geamănă. Nu se pot naÈ™te gemeni din utere diferite. De aceea am născut-o È™i am ucis-o. Apoi am născut-o iarăși È™i iarăși am ucis-o. Și nu mă simt o criminală. Ci o victimă. De aceea trebuie să o ucid mereu. Pădurea înspre verde, livada de portocali cu fructele coapte… È™i marea. La mar, el mar, poÈ›i să-i spui cum vrei, e bisexuată, atât de întreagă, de suficientă È™i de bogată È™i de vie... È™i de moartă È™i de sărată... Stau È™i mă uit la ea, stau È™i las să mă doară... Când mă doare prea cumplit aplic reÈ›eta împotriva aducerii aminte: îți jupoi toată pielea de pe corp È™i apoi te scalzi în mare. Usturimea apocaliptică are un spectru mai larg decât oricare alta durere È™i-È›i lasă trupul despielit, descărnat, în soare, să se usuce. Rămâne aÈ™a mult timp. Sărat. Uscat. Uitat. Scena 4 Lumina se aprinde în camera Cristinei È™i se micÈ™orează pe Martina care rămâne privind pe fereastră. Aici e Augustin È™i Cristina. AUGUSTIN: Nu întotdeauna ceea ce vedem e È™i ceea ce e real. N-ai È™tiut? (Cristina îl priveÈ™te cu naivitate.) AUGUSTIN: Dacă am putea să aruncăm un ochi în spatele întâmplărilor le-am descoperi resorturile. CRISTINA: Iar începi cu chestii de-astea? Ce urmăreÈ™ti? AUGUSTIN: Un alt joc. Nu eÈ™ti curioasă? CRISTINA: Să jucăm? Nu prea. Ultima dată lucrurile n-au stat tocmai în favoarea mea. AUGUSTIN: Ia-tă miza: Ea nu se vede, e înafara razei noastre vizuale, se vede doar el care spune: Ce frumoasă eÈ™ti, ce păr minunat ai, etc. Apoi apariÈ›ia ei, o surpiză, va rezolva dilema scenei. ÃŽncercăm? CRISTINA: O.K. AUGUSTIN: Ce frumoasă eÈ™ti! Ce păr ai! (o mângâie pe par) Ce buze! (îi atinge gura) Vino aici... vino aici... (Cristina se împotriveÈ™te apropierii)... vino aici, nu auzi?... Nu mă fă să devin... Vino aici futu-È›i gura mă-tii! (Cristina se smulge din mâna lui È™i Augustin îi dă două palme. Ea rămâne înmărmurită.) AUGUSTIN: ÃŽn vamă, după boscheÈ›i, s-a terminat fără mare tevatură È™i fără gălăgie. Se pare că a convins-o repede. Asta era. Te-am lovit tare? Iartă-mă. Eram prins de joc. Apoi apare fata, de după tufiÈ™, cu hainele È™ifonate. Dacă e latino, sau de culoare vom È™tii că a fost o scenă de sex sălbatic, dar dacă e românca vom bănui că a fost un viol. (Augustin râde uÈ™or, Cristina e înlemnită.) AUGUSTIN (Scoate o perie de păr È™i începe să o pieptene. ÃŽn timp ce o piaptănă, o sărută uÈ™or pe gât): Poate că el târăște din tufiÈ™ un cadavru, o prostituată care va zace pe marginea drumului o noapte... CRISTINA: EÈ™ti nebun... AUGUSTIN: (ÃŽi ridică bluza.) Poate că întâmplarea asta brutală deschide între cei doi o poartă de comunicare, o complicitate... (ÃŽi băgă mâna între picioare.) poate ajunge până la dragoste... (ÃŽÈ™i apropie gura de gura ei.) CRISTINA (fără să se miÈ™te): IeÈ™i afară. AUGUSTIN (nu-i vine să creadă): Poftim? CRISTINA: IeÈ™i afară. AUGUSTIN: Era doar un joc. Ai acceptat. CRISTINA: IeÈ™i afară... îi voi spune mamei tale. AUGUSTIN: Vezi să n-audă! CRISTINA: IeÈ™i afară!!!!! AUGUSTIN (ÃŽi aruncă peria de păr în braÈ›e.): Masturbează-te cu ea, probabil asta îți place! (Iese È™i se trânteÈ™te plângând isteric la picioarele Martinei care e la fereastră.) Scena 5 MARTINA (oarecum absentă): Ce-i puiule? AUGUSTIN: I-am găsit trusa cu scule! MARTINA: Asta a fost mai demult. AUGUSTIN: Mi-am amintit din nou. MARTINA: Nu-i nimic, ai să uiÈ›i din nou. AUGUSTIN: Mă È›ii în braÈ›e? MARTINA: EÈ™ti greu... eÈ™ti mare... (Augustin se urcă în braÈ›ele ei. Martina îl leagănă.) AUGUSTIN (ÃŽi băgă mâna între sâni, Martina îl lasă.): Ce cald e aici! (ÃŽi desface un nasture È™i-È™i aÈ™ează capul pe pieptul ei.) Te-ai speria dacă... (ÃŽi caută sânul cu gura, îl găseÈ™te È™i se liniÈ™teÈ™te rămânând cu obrazul lipit de el; Martina e absentă, îl leagănă. ) N-am È™tiut ce sunt toate acele obiecte ciudate, inele care se strângeau, bile legate între ele, penisuri de latex, simple, duble, un deget, am descoperit un site pe internet: prelungitor de penis, vibrator anal, stimulator clitoridian... MARTINA: Dr. Fucker! AUGUSTIN: ÃŽmi imaginam ce face cu toate alea... MARTINA: Navetistul... AUGUSTIN: Le-aÈ›i folosit împreună? (Martina tace absentă). AUGUSTIN: Răspunde-mi. MARTINA: Þi-am mai spus... AUGUSTIN: Mai spune-mi o dată. Vreau să mai aud încă o dată. MARTINA: Se va întoarce... (Augustin muÈ™că sânul Martinei până acesteia îi dau lacrimile de durere È™i È›ipă. Þipătul îl trezeÈ™te parcă dintr-o amorÈ›eală. Se ridică din braÈ›ele ei È™i o priveÈ™te cu dispreÈ›. AUGUSTIN: Din păcate se va întoarce! (Scuipă, apoi se închide în camera lui.) MARTINA: M-am culcat cu alÈ›i bărbaÈ›i ca să-i arăt ca È™i eu pot, să-l trezesc, să-i reamintesc că exist prin Radu, gras, nefericit, frustrat sexual, în divorÈ›, Ilie, bătrân, impotent, greÈ›os, îi atârna pielea pe braÈ›ele cu care mă atingea, fără rost, Mihai, tânăr, prostuÈ›, amant trecător, repede trecător... Daniel, amant extraordinar, È›in minte că-mi era bine cu el, o judecată, atât, nici o senzaÈ›ie, nici o privire, momentul are doar răceala formei, aducerea aminte, È›in minte că... Nu mai È™tiu cum arată, am rămas doar cu judecata. Și lista poate continua... Doar ca să-i arăt că È™i eu pot, că am o viață a mea. Canalele unde-mi drenam lichidele puroinde ale durerii, sonde artificiale montate pe sentimente ca pe niÈ™te organe bolnave. Când o să-mi spună din nou “iartă-mă†am să-i arunc lista în față, trecută pe la chirurgie estetică, retuÈ™ez fiecare trăsătură (È™i râde): Ilie, bărbat la 40 de ani, viguros, inteligent, amant talentat, îndrăgostit de mine pentru totdeauna, lucru declarat public, pe maÈ™ina lui o cheamă Wolswagen Martina È™i poartă o fotografie a mea, alături de cea a soÈ›iei È™i a copiilor. Daniel, visul femeilor, am să adaug listei toate lucrurile extraordinare pe care le È™tie face, toate cuvintele care le-a rostit pentru cea mai importantă femeie de pe pământ. Unii bărbaÈ›i È™tiu să facă asta: Te iubesc, tu eÈ™ti soÈ›ia mea, mama copiilor mei, tu eÈ™ti cea mai importantă femeie, îți spun asta pentru că trebuie să am unde să mă întorc, dragostea e ca o parcare, trebuie să ai un loc de întors, ea nu e importantă, e ceva trecător È™i tot trece, ea, cealaltă, pe care mi-a fost frică să o întâlnesc, să-i văd faÈ›a de teamă să n-o visez în fiecare noapte. Apoi am aruncat un ochi din ascunzătoare È™i am zărit-o. Și am visat-o. ÃŽn fiecare noapte. O visez È™i acum, din ce în ce mai rar, e îmbrăcată în mireasă, plânge È™i declară că e o criminală. Gheara metalică din piept! I-am arătat eu, că trăiesc, că nu mă poate ucide, nu mă poate convinge, nu mă poate impresiona nici cu lacrimile nici cu dragostea ei, mă poate doar tortura!... Când a plecat ultima oară mi-a spus că m-am schimbat, că nu mai sunt la fel, faÈ›a mea e mai smeadă, cearcănele mai adânci, buzele mai amare È™i iubirea mea, din ce în ce mai greu de suportat. (Tăcere) MARTINA: Pădurea se înnegreÈ™te... a È™aptea noapte... Mi-e din ce în ce mai greu să-mi È›in ochii deschiÈ™i... Dacă n-am să rezist? Scena 6 (Apar cele cinci femei echipate pentru curăþenie. Chicotesc neîncetat.) CORUL FEMEILOR: Am venit să te ajutăm la curățenie. MARTINA (derutată): Cine sunteÈ›i? CORUL FEMEILOR: Noi? (Se privesc jucând nedumerirea.) Cum cine? O FEMEIE: GraÈ›iela. MARTINA: GraÈ›iela? GRAÞIELA: GraÈ›iela...! ALTà FEMEIE: Consuela. MARTINA (nu le recunoaÈ™te): Consuela? CONSUELA: Consuela... făceam chefuri... am avut acelaÈ™i iubit... ALTà FEMEIE: Nu-mi vine să cred că ai ajuns atât de grea de cap!... Nu a trecut chiar aÈ™a de mult timp!... Letitzia...! (Martina n-are reacÈ›ie ceea ce o irită pe Letitzia.) ALTà FEMEIE (îi întinde mâna): Adela, îmi pare bine. (Celelalte râd. Adela se scuză.) Dacă nu ne recunoaÈ™te e ca È™i cum ne-am întâlni prima oară. LETITZIA (în È™oaptă, Consuelei): Sau nu? ADELA (nesigură): Sau nu? (Letitzia È™i Consuela chicotesc.) ALTà FEMEIE: Sunt... MARTINA: Nu contează. LETITZIA: Vezi Sofrona, È›i-am spus că tu nu contezi, tot timpul am È™tiut că eÈ™ti prea È™tearsă. ȘOFRANA (cu căldură): Știm că în fiecare noapte faci curățenie ca să rămâi trează. Am venit să te ajutăm, să stăm cu tine să nu... È™tii tu. MARTINA: De unde È™tiÈ›i...? CONSUELA: Am auzit. Că se aude. Dar nu te bucuri că suntem alături de tine? MARTINA: Da, da... LETITZIA (în È™oaptă, Consuelei): Ai observat? I s-a închis ochiul stâng. ÃŽntotdeauna primul i se închide stângul. CONSUELA: Am adus ce trebuie. (îi arată Martinei) Scobitori! N-ai voie să adormi, È™tii asta, nu? MARTINA: Da, cel mai greu e spre dimineață când întunericul e adânc È™i-mi fură realitatea. Atunci alunec... LETITZIA: ÃŽÈ›i aminteÈ™ti cheful acela monstruos când eu am venit mascată È™i tu te-ai speriat de moarte, nerecunoscându-mă? MARTINA: Nu. (Le priveÈ™te doar cu ochiul drept, ochiul stâng i s-a închis de tot.) CONSUELA: O scobitoare? MARTINA (deschide È™i celălalt ochi dar acesta se va închide mereu): Nu, mulÈ›umesc. ÃŽncerc să rezist aÈ™a. ȘOFRANA: Vei rezista, È™tiu asta! ADELA: Sau nu? CONSUELA (Discută cu Letitzia astfel încât să audă Martina, însă ea între timp va adormi.): IerÈ›i, ierÈ›i, dar până când? Zi È™i tu Letitzia. O dată, de două ori, hai de trei ori, e limita maximă a decenÈ›ei, dar de-acolo e prostie, scuză-mă, n-o zic numai eu. LETITZIA: Știu, spun toÈ›i prietenii ei È™i părinÈ›ii È™i rudele È™i rudele rudelor È™i locuitorii oraÈ™ului, s-a aflat din gură în gură. GRAÞIELA: Nu crede nimeni. ADELA: Dar o auzeau toÈ›i cum gâfâia când urca scările. LETITZIA: Și, ce? Eu nu gâfâi? ADELA: Dormea mult È™i ziua È™i noaptea, spuneau copiii... LETITZIA: Și, ce? Mie nu-mi place să trag un somn după-amiaza? Tuturor ne place. CONSUELA: Doar că n-o facem. (spre Martina, insinuant) Unele avem treabă! (O vede adormită.) I s-a închis È™i ochiul drept! Scutur-o să se trezească. (Din camera lui Augustin se aud gemete È™i fornăituri.) Ce sforăie copilul ăsta, ca un animal! (Femeile se aduna în jurul Martinei.) ADELA: Să È›ipăm. (Toate își aÈ›intesc privirea asupra ei.) Sau nu? LETITZIA: EÈ™ti proastă? Vrei să se trezească toată casa? GRAÞIELA (mai împăciuitoate, Adelei): Atunci ar trebui să plecăm? Vrei asta? ȘOFRANA (È™opteÈ™te la urechea Martinei): Vei rezista. Știu asta. MARTINA (deschide ochii speriată): Am aÈ›ipit...? GRAÞIELA: Nu-i nimic. Bine că te-ai trezit. Am tras toate o sperietură. Era să facem infa... LETITZIA (îi pune mâna la gura È™i-i È™uieră): Nu vorbi de funie în casa spânzuratului! ȘOFRANA: Martina, È›ii cheile în mâna. Când aÈ›ipeÈ™ti cheile cad, fac zgomot È™i te trezeÈ™ti. LETITZIA: Eu nu l-aÈ™ ierta de atâtea ori! Să-mi facă mie bărbatu-meu chestia asta... l-aÈ™ părăsi. Pe loc! ȘOFRONA: Și? Mai departe. LETITZIA: ÃŽmi găsesc altul, e plină balta de peste! ȘOFRANA: Da? Tot aÈ™a? LETITZIA: Mai bun, evident. ADELA: Sau nu? ȘOFRANA: Crezi? Crezi că există mai bun sau mai puÈ›in bun? LETITZIA: De ce n-ar exista? ȘOFRANA: Bărbatul tău te reprezintă! (Cheile cad cu zgomot. Femeile tresar.) MARTINA: Am aÈ›ipit...! (Femeile n-o mai băga în seama.) LETITZIA (pe poziÈ›ie): Ce vrei să spui? ȘOFRANA: Ce ai auzit! Ar trebui să înÈ›elegi de vreme ce eÈ™ti cea mai bătrână È™i te crezi cea mai deÈ™teaptă. LETITZIA: ÃŽncerci să mă jigneÈ™ti? GRAÞIELA: Cred că È™tiu ce vrea să insinueze... ADELA: Și tu jigneÈ™ti pe toată lumea. Poate a venit momentul să fii È™i tu la rândul tău pusă la punct. (Letitzia se uită la ea.) Sau nu? ȘOFRANA: Eu atât am avut de spus. LETITZIA: Vrei să spui că tu eÈ™ti mai bună? Asta vrei să spui? (Șofrona tace.) Spune până nu te iau de păr! CONSUELA: ÃŽntotdeauna te-ai dat mare cu familia ta reuÈ™ită, cine È™tie ce se ascunde acolo. Când vorbeÈ™ti prea mult de ouă înseamnă că-s clocite! ADELA (o înfruntă pe Consuela): Chiar aÈ™a, cine È™tie, dacă nu voi care le È™tiÈ›i pe toate? (Letitzia o prinde pe Adela de păr. Se încaieră.) GRAÞIELA: OpriÈ›i-vă, altfel vom fi nevoite să plecăm! VreÈ›i asta? ÃŽncă nu e dimineață! MARTINA: Ba da. E dimineață. Zorii au crăpat deasupra pădurii. E timpul să plecaÈ›i. Se trezeÈ™te fata să-mi pregătească micul dejun. ȘOFRANA: Diseară vom veni deasemenea. (Femeile ies.) (Martina priveÈ™te pe fereastră. ÃŽncet, încet, strada se animă. MaÈ™ini, pietoni, soarele se ridică, Opreasca pleacă la È™coală cu mertanu' care demarează în trombă, bătrânul iese să-È™i plimbe câinele care latră din când în când, se aud copii care mergla scoală, până zgomotul străzii se omogenizează.) Scena 7 AUGUSTIN: Mama? MARTINA: Ce-i puiule? AUGUSTIN (PriveÈ™te È™i el o secundă pe geam.): AÈ™ vrea să fim împreună din nou. Cu LaurenÈ›iu cu tot. Adu-l de la bunica È™i să fim iar cum eram, să ne duci la suc, să ne cumperi îngheÈ›ată, la maÈ™inuÈ›e, să jucăm fotbal È™i biliard pe malul mării. Mai È™tii terasa aia cu lumini de neon sub picioare? Era preferata mea. LaurenÈ›iu învăța să joace biliard. Ce mai râdeaÈ›i È™i voi de el. MARTINA: AveaÈ›i amândoi părul decolorat de soare, blonzi, parcă nu eraÈ›i copiii mei... AUGUSTIN: Adu-l înapoi, să avem în casă un copil care zâmbeÈ™te tot timpul. Spuneai că trăieÈ™te pentru că È™tie să zâmbească, că era să-l omori după ce l-ai născut, în febra laptelui, nu-i aÈ™a? Dar zâmbetul lui te oprea. A zâmbit de când s-a născut, aÈ™a-i? Și cum È™tie să spună te rog! Nu-i poÈ›i rezista. MARTINA:... doar ai lui... AUGUSTIN: Sau când mă băteai, eu îl băteam pe el, È›ii minte? Nici atunci nu plângea. Doar fugea È™i se ascundea. MARTINA: S-a mai răsturnat ordinea lucrurilor de atunci. (Cristina e în uÈ™a camerei ei È™i priveÈ™te scena.) CRISTINA: Dacă v-aÈ™ vedea pentru prima oară cred că m-aÈ›i păcăli, m-aÈ›i impresiona chiar. Ce scenă de familie! MARTINA: Nu te obraznici că te dau afară! CRISTINA: Nu-i nevoie, plec singură. Am venit să vă spun că asta e ultima mea zi aici. AUGUSTIN (uimit): Ultima ta zi? MARTINA (curioasă): Ultima ta zi? CRISTINA: Da, am să-i telefonez mătuÈ™ii mele să vină să mă ia. MARTINA: ÃŽncă nu i-ai telefonat? CRISTINA: Nu, dar o voi face. MARTINA: Ce poÈ›i face acum nu lăsa pe mai târziu că s-ar putea să nu mai poată fi făcut. AUGUSTIN: Nu poÈ›i pleca! CRISTINA: Pot foarte bine È™i o voi face. AUGUSTIN: Nu te las să pleci! Nu mă poÈ›i lăsa aÈ™a!( caută ajutor )Mama, fă ceva! (Martina tace.) Nu se poate! Tu trebuie să stai aici, cu noi, să... Mama, te rog, fă ceva! (Martina tace. Augustin izbeÈ™te cu piciorul în podea.) Dacă pleacă… am să mă plictisesc! CRISTINA: Nu cred, atât timp cât ai un sac de box disponibil, nemiÈ™cat È™i mut. (Martina tace.) AUGUSTIN: Știi ce-mi vine să fac de fiecare dată când te văd? CRISTINA: Să mă strângi de gât? AUGUSTIN: Nu, să mă desfac la pantaloni, uite mă È™i desfac È™i... (își da jos pantalonii È™i rămâne aÈ™a în faÈ›a ei...)... asta îmi vine să fac! MARTINA (privind-o pe Cristina în ochi): Las-o să plece. AUGUSTIN: Da, dar tu nu mai vrei să joci nimic, va trebui să aÈ™tept să merg iar la È™coală să-mi umplu timpul. Mi-ai spus că nu mă mai laÈ™i la È™coala aia pentru că nu sunt înÈ›eles dar vei fi nevoită să mă duci din nou pentru că nu mai pot, trebuie să fac ceva È™i tu nu vrei! MARTINA: Vom juca din nou EmigranÈ›ii. AUGUSTIN: Toate scenele? MARTINA: Toate scenele. AUGUSTIN: Acum! Jucăm acum, simt nevoia să-l joc! MARTINA: Mi-e dor să merg cu troleibuzul... CRISTINA (insinuant): De liniÈ™tea casei mele de la È›ară... AUGUSTIN: Nu v-a plăcut în străinătate. De ce? Trebuia să munciÈ›i? Acolo nu se pierde vremea. MARTINA: De cafeaua proastă din România... CRISTINA: De mama... MARTINA: De mama... AUGUSTIN: Jucăm È™i partea cu bătrânul ceh care rămâne în vamă că nu vrea să-l ia nici un autocar È™i până la urmă e tâlhărit de români? MARTINA: Nu puiule, încă nu mi-a trecut vânătaia de data trecută. AUGUSTIN: Promit să mă controlez! Te rog! Te rog! Dacă ea pleacă...?! MARTINA: Bine, bine, dar aÈ™teaptă să plece. AUGUSTIN: Să plece acum! Nu mai avem nevoie de ea! PoÈ›i să te cari! MARTINA: Las-o să rămână până mâine, să-i telefoneze mătuÈ™ii ei... AUGUSTIN: Mâine ai dispărut! CRISTINA: Va fi plăcerea mea! AUGUSTIN: Când ai să pleci vei avea faÈ›a hidoasă pentru că oamenii care pleacă își deformează feÈ›ele datorită inerÈ›iei. De aceea nu-i recunoaÈ™tem, mai ales pe cei care se grăbesc. Mama, dacă vrei ca cei din jur să vadă măcar pentru o clipă cum e faÈ›a ta adevărată trebuie să stai pe loc. MARTINA: Stau... AUGUSTIN: Sau să se miÈ™te È™i ei cu aceeaÈ™i viteză, constantă. Dar cu cât stai mai mult cu atât îmbătrâneÈ™ti mai repede. Am făcut un calcul, dacă omul se deplasează constant cu o viteză egală cu 0,0000001 din viteza luminii el câștiga 0,00000000001 ani într-o secundă, adică îmbătrâneÈ™te mai greu. CRISTINA: După cum văd sunt È™i alte modalități de a rămâne în urmă! AUGUSTIN: Tu nu mai contezi! (Cristina iese. Þipă după ea.)) Și nu mă cred împărat! Sunt! (O priveÈ™te pe Martina întrebător.) Nu înÈ›eleg! Nu mai pot! (Apoi intră în camera lui trântind usa.) Scena 8 E seară. Apar Femeile. MARTINA: Să nu mă întrebe! Nu! Nu! Nu! Toate mamele se tem că într-o zi o să se întâmple, o să vină È™i o să întrebe. BărbaÈ›ii se lasă purtaÈ›i de instinctul de însămânÈ›are dar femeile decid: GRAÞIELA: AÈ™ vrea un copil pentru că mă plictisesc... ADELA: Să dea un sens vieÈ›ii mele. Cred că îmi va fi mai bine dacă el se va naÈ™te. La bătrâneÈ›e nu voi fi singură. CONSUELA: SoÈ›ul meu vrea să mă părăsească pentru o alta, un copil ar pica tocmai bine, l-ar prinde în responsabilitate ca-ntr-o plasă de peÈ™te. MARTINA: Biet peÈ™te! Și-apoi ne mirăm de ce se zbate, de ce simÈ›im mereu încordarea lui, ca o nevoie de fugă. CONSUELA: Nu poate, cu un picior e prins în cursă. MARTINA: Din când în când evadează, într-o secundă de neatenÈ›ie când privirea ta vigilentă l-a scăpat din ochi È™i-l aduci înapoi ud, transpirat de bucuria libertății, îi retrezeÈ™ti instinctele paterne È™i atunci el admite. LETITZIA: Pentru un timp. Niciodată nu È™tii cât. MARTINA: Nu È™tiu dacă era dreptul meu să-l aduc pe lume în mizeria în care trăim È™i asta îmi întoarce mintea pe toate părÈ›ile, apoi mă gândesc la dreptul la viață... ADELA: Ca viaÈ›a e frumoasă, totuÈ™i... MARTINA: Și-apoi mă gândesc la conÈ™tiinÈ›a care se ridica deasupra instinctelor sau e doar haina lor… lipsa sensului, asta mă disperă. SOFRANA: Nu È™tiu de ce îl doream. Știu doar că mergeam pe strada plină de o fericire care se împrăștia în jur la fiecare privire, oamenii treceau miraÈ›i de fericirea mea. Atunci am simÈ›it că o să vină. ADELA: Cred că discutăm pe margine. De ce se nasc copiii È™tie toată lumea. AÈ™a e viaÈ›a, aÈ™a se face, e o tradiÈ›ie. ÃŽÈ›i faci o familie, ai copii. LETITZIA: Tu stingi lumina când te duci la culcare cu bărbatul tău? ADELA: Da, doar n-o să dorm cu lumina aprinsă. LETITZIA: Și când te culci? ADELA: Poftim? SOFRANA: N-o lua în seamă. CONSUELA: Vrea să È™tie, lucrurile intime cum le faci? E curioasă cum v-o trageÈ›i. LETITZIA: TrageÈ›i plapuma până la gât, stingeÈ›i lumina È™i-apoi vă căutaÈ›i prin aÈ™ternut? Sau asta e viaÈ›a Consuelei? CONSUELA: Vezi că mă-ncurci! ADELA: Nu cred că vreau să discut despre asta cu tine. LETITZIA: L-ai văzut vreodată pe bărbatul tău dezbrăcat? (Adela pleacă ochii.) CONSUELA: Lasă-mă dragă că nu suntem în Evul Mediu! Martina, mai ai nevoie de scobitori sau pot să le iau? LETITZIA: ÃŽi iei apărarea, să vedem dacă te scoÈ›i È™i pe tine la fel de bine! CONSUELA: Eu nu vreau copii dragă. Nu-mi plac copiii. Punct! LETITZIA: EÈ™ti sterilă? Sau iresponsabilă? MARTINA: Dacă într-o zi vin la tine È™i te întreabă distruÈ™i, rupÈ›i, sfârtecaÈ›i: "Mamă, de ce?" Ce le spui? Mama era ameÈ›ită de parfumul cărnii, de dragoste, de obsesie, nu È™tiu de ce, È™tiu doar că te-am făcut. Mama era singură, atât de singură că trebuia să mai sufere cineva alături de ea. Tata vroia să plece, mama avea nevoie de o strategie, eÈ™ti o strategie, un plan de bătaie, eÈ™ti nevoia mea de a te arăta lumii care mă împungea cu degetul arătător, un trofeu, asta eÈ™ti, am făcut mai mult decât să-l aÈ™tept pe soÈ›ul meu, am făcut un copil, un copil! SOFRANA: AÈ™teptam cu atâta nerăbdare venirea lui. Ne întrebam mereu cum o să arate, ce va moÈ™teni de la fiecare, soÈ›ul meu era atât de fericit încât începea să-i deseneze chipul, umpluse toată casa cu portrete ale viitorului copil, la toate vârstele, băiat È™i fetiță, uneori când credea că burta mea e prea mare își lipea ochiul de buric È™i începea să numere, îi simÈ›eam È™oapta umedă pe piele, apoi desena gemeni, tripleÈ›i, cvarteÈ›i până îl rugam să nu exagereze. ÃŽntre timp copiii aÈ™teptau împreună cu noi, îi vedeam în tablouri cum aÈ™teaptă. AÈ™teptam împreună. MARTINA:... Și aÈ™teptam È™i aÈ™teptam È™i aÈ™teptam plânsul de foame al copilului, subit nedorit, într-o tacită înÈ›elegere cu tatăl: Nu te vrem puiule, tatăl tău sărută o altă femeie, taci, taci, obiÈ™nuieÈ™te-te de pe acum cu singurătatea, cu continua plecare, frica se propagă, marea îmi intră în casa, zâmbetul tău îmi spune iartă-mă, ca să scap te sufoc cu sânul, cu pieptul, cu trupul, îți È›in urechea pe bătăile inimii mele să-È›i pleznească timpanele, mă văd... îți acopăr zâmbetul cu mâna È™i apoi mă îndepărtez ameÈ›ita de laptele care-mi invadează creierul. GRAÞIELA: Nu cred că e bine să am copii. ÃŽmi vor stopa cariera. N-aÈ™ avea timp pentru ei. Când ajung acasă îmi petrec juma' de seara să-mi dezlipesc ochii bărbaÈ›ilor din decolteu È™i de pe coapse, iar dimineaÈ›a mă trezesc cu buzele vinete È™i supte, semn că m-au visat toată noaptea. Și aÈ™a mereu... hăituită. CONSUELA (ironică): Căprioară... LETITZIA: Sau prietenul tău e prea bătrân pentru asta? E mai bine aÈ™a decât să-È›i arunci copilul într-o eroare fără scăpare: Familia este formată dintr-o mamă È™i un bunic! ADELA (enervată brusc): Dar tu? Cu gura asta mare, ai timp să-l proiectezi? (o imită) "Scuză-mă iubitule, am vorbit toată ziua, le-am atacat pe toate, m-am strecurat prin toate paturile să văd, să È™tiu È™i acum sunt obosită". LETITZIA (râde): Atunci el îmi dă una peste gura È™i-mi spune: "Nu mai râde, auzi? De ce râzi?" Scena 9 (Cristina iese din camera ei cu bagajul în mâna lăsând în urmă televizorul mergând. Vrea să se strecoare afară fără să o vadă Martina care priveÈ™te pe fereastra È™i vorbeÈ™te singură. Se desluÈ™eÈ™te doar o bolboroseală. ÃŽn faÈ›a uÈ™ii lui Augustin zăboveÈ™te indecisă, aruncă o privire Martinei apoi intră. Prin uÈ™a deschisă se vede patul în care Augustin stă întins.) AUGUSTIN: Corpul meu e din ce în ce mai greu... corpul meu e de plumb... mă afund... cad... CRISTINA: Gustav, iartă-mă că te deranjez dar e urgent, mama ta... AUGUSTIN: Sunt greu, sunt din ce în ce mai greu, absorb în căderea mea spaÈ›iul È™i timpul, intră în mine, mă întorc pe dos, corpul dispare, a căzut în sine însuÈ™i, eu ajung, întotdeauna ajung, numai voi mă vedeÈ›i căzând la infinit. Cad... cad... cad... priviÈ›i-mă cum cad... CRISTINA: Te rog ascultă-mă, mama ta iarăși vorbeÈ™te singură... AUGUSTIN: Am atins orele în care nu mă pot miÈ™ca, voinÈ›a abandonată ca o reptilă se târăște pe lângă mine. ViaÈ›a stă pe orizontală. De fapt viaÈ›a stă. S-a adunat ca o baltă. CRISTINA: Nu se poate să vă apuce pe amândoi în acelaÈ™i timp! EÈ™ti imaginea ei de aceea de câte ori vă întâlniÈ›i vă apucă disperarea! Ridică-te! Hai, ridică-te! (ÃŽl scutura în zadar. Corpul lui e moale.) AUGUSTIN: O baltă întunecată, nu se È™tie cât de adâncă, te-nnămoleÈ™ti în ea ca-ntr-o mlaÈ™tină, miÈ™cătoare, broaÈ™tele înoată cu colaci de salvare, sunt ca de plumb, până la glezne, până la genunchi, mâinile mele... mă suge ca o gură, ca o vulvă, devoratoare ca somnul spre minus vertical cad... CRISTINA (speriată): Te implor miÈ™că-È›i mâinile! AUGUSTIN: Și ceata cenuÈ™ie îmi picură plumb prin pupile... cad... cad... (cade în inconÈ™tiență) CRISTINA: Te rog vorbeÈ™te! Spune ceva! Tanti! Tanti! MARTINA: Stai! Nu È›ipa! ÃŽmi amesteci culorile! Știi că exista copaci care înfloresc înainte de a înfrunzi? CRISTINA (abia poate vorbi): Tanti, Gustav... S-a întâmplat ceva... MARTINA (îi pune mâna la gură): Sst! Nu înÈ›elegeam de ce e roz È™i pe anumite porÈ›iuni albul devenise rozaliu. Credeam că e de la apus. Cum am putut pierde minunățiile astea? (Cristina se zbate È™i când scapă din mâinile ei È›ipă, tipă până își pierde cunoÈ™tinÈ›a. Martina îi băgă mâna în gura È™i-i smulge limba. Apoi intră în camera lui Augustin a cărei ușă rămăsese deschisă, târând corpul Cristinei după ea.) Scena 10 Femeile reapar. LETITZIA: A strigat careva ajutor? CONSUELA: Auzi tâmpenii! Vântul a trântit uÈ™a! (Se îngrămădesc să asculte la ușă.) ADELA: Și eu am auzit ceva. LETITZIA: Sau nu? ADELA: Sau am avut doar impresia că aud? CONSUELA: EÈ™ti impresionista? LETITZIA: Ai urcat în top. Asta e chiar slabă. EÈ™ti plină de glume proaste. CONSUELA: Dacă n-ai fi tu aÈ™ fi campioana, dar sunt în umbra ta. Tu ai primul loc, doar tu trebuie să ai întotdeauna dreptate. GRAÞIELA: AuziÈ›i gemetele? ADELA: Parcă ar fi schelălăieli... LETITZIA: Sau nu? ADELA (n-o aude): Sau nu? LETITZIA: Mi s-a părut? ADELA: Mi s-a părut? (Letitzia È™i Consuela chicotesc.) ADELA: Crezi că È›in animale aici? ȘOFRANA: Ce păcat! Pădurea s-a făcut roÈ™ie È™i ea nu e aici să o vadă! CONSUELA: A plouat mult È™i a ruginit. ȘOFRANA: Nu! LETITZIA: Oare ea È™tie cât de bolnavă e cu adevărat? CONSUELA: Doctorii i-au spus când era în Spania. Cei din occident spun. Considera că ai dreptul. (Dintr-o servietă diplomat scot o păpușă gonflabilă pe care încep să o umfle.) LETITZIA: Eu n-aÈ™ vrea să È™tiu. CONSUELA: Nici eu. LETITZIA: N-aÈ™ putea trăi cu gândul ăsta. ȘOFRANA: Asta-i diferenÈ›a între tine È™i ea. CONSUELA: N-aÈ™ vrea să fiu în locul ei. ȘOFRANA: Nici nu poÈ›i fi în locul ei. LETITZIA: Se zvonea că nu mai are inimă, că trebuia să fie deja moartă, nici doctorii nu mai înÈ›elegeau. GRAÞIELA: Valencia. Spitalul de cardiologie. Cel mai renumit din Europa. (Femeile se tranformă între timp în doctori. ÃŽncep să consulte păpuÈ™a gonflabilă.) DR. CONSUELA: Ochiul stâng s-a uscat. Pleoapa cade. Glanda lacrimală curată. Nici o picătură. DR. LETITZIA: Nici mâna stângă nu mai are vlagă. E rece È™i are lipită de ea o bucată de sticla decupată dintr-un geam. DR. ȘOFRANA: O pată neagră se întinde cu repeziciune pe piciorul stâng. DR. LETITZIA: Ciudat... DR. CONSUELA: Ai găsit ceva? DR. LETITZIA: Are toate găurile intacte... DR. ȘOFRANA: E cangrenat? DR. LETITZIA: Nu e spartă nicăieri. Pensă, bisturiu, departator, flex, târnăcop. (Dr. Șofrana asculta pacienta cu stetoscopul.) DR. CONSUELA: Ai găsit ceva? DR. ȘOFRANA: Aud o bătaie ritmica dar nu o pot localiza. E slabă. DR. CONSUELA: Ciudat... DR. LETITZIA: Bagă flexul în priză. Trebuie să vedem ce se ascunde în spatele aparenÈ›elor. (Flexul fârnâie.) DR. CONSUELA: Nu-i mai bine să aÈ™teptăm până se usucă toată partea stângă È™i cade de la sine? DR. LETITZIA: Una dintre soluÈ›ii. Mai sunt È™i altele. DR. ȘOFRANA: Să-i facem o cardiosupÈ›ie, să analizăm conÈ›inutul cutiei toracice. Nu e neapărată nevoie de instrumente radicale. Apoi le injectăm la loc sau îi facem un transplant. DR. CONSUELA: Transplantul e legal doar în ultima clipă È™i asta în cazul în care avem o inimă disponibilă. Mai sunt È™i alÈ›ii la rând. DR. LETITZIA (Taie cu flexul pieptul pacientei apoi împreună cu dr. Consuela încep să scotocească.): AÈ™teaptă È™i consilierul octogenar, n-a terminat partida de È™ah, s-ar duce cu o prea mare ruÈ™ine pentru asociaÈ›ie. Și apoi vrea să mai trăiască. E normal. DR. CONSUELA: Nu mai avem inimi! DR. LETITZIA: Putem să-i transplantăm altceva. Un sân, să aibă trei. DR. CONSUELA (chicoteÈ™te): De acord, dar unde-l punem? DR. LETITZIA: ÃŽn frunte, în locul pleoapei stângi. DR. CONSUELA: Uite-aici! N-am mai văzut aÈ™a ceva. Inima bate numai într-un sfert. DR. LETITZIA: Trei pătrimi e uscată... se fărâmiÈ›ează între degete. DR. CONSUELA: Praf. DR. ȘOFRANA: Să-l sufli în vânt deasupra oraÈ™ului. DR. CONSUELA: Și totuÈ™i bate. DR. LETITZIA: Mai bate. DR. CONSUELA: Câte È™anse mai sunt? DR. LETITZIA: Nu È™tiu. Cât va rezista cu 25% din inimă. DR. CONSUELA: O să moară în somn. Scrie în măruntaie. DR. ȘOFRANA: Nu! ÃŽi prescriu ceva să nu mai doarmă. DR. CONSUELA: ÃŽmpotriva somnului? Mira-ma-È™! DR. LETITZIA: UitaÈ›i-vă! Restul organelor interne întregi! Doar inima. DR. CONSUELA: ÃŽi transplantăm un cord de latex. Am mai găsit unul la 150.000 de euro. DR. LETITZIA: PreÈ›uri pentru emigranÈ›i. Cine plăteÈ™te? DR. ȘOFRANA: Organismul ei l-ar respinge imediat. ADELA: Sau nu? Poate a obosit È™i ea... DR. LETITZIA: ÃŽnchid. Nu mai are rost. DR. ȘOFRANA (Martinei): Vei rezista! Știi asta! GRAÞIELA: La reanimare bolnavele nu puteau dormi din cauza ei. ADELA: Cânta tot timpul. GRAÞIELA: Cum putea să cânte atât de bolnavă? ADELA: Cânta din ăia 25%. GRAÞIELA: Toate femeile din salon, tăiate, hăcuite, își adunau ultimele forÈ›e, se ridicau în coate È™i ascultau. Ascultau È™i se minunau. ADELA: Bărbatul ei venea È™i pleca. GRAÞIELA: Nu vorbea niciodată cu el dar când ieÈ™ea, ea începea din nou să cânte. ADELA: Până se întorcea. Apoi iar tăcea. Adormea? LETITZIA (râde): Sau nu? ADELA: Sau nu? Nu putem È™tii È™i nu vom afla niciodată. GRAÞIELA: Þinea tot timpul ochii închiÈ™i. ADELA: Și cânta... Scena 11 GRAÞIELA: Opreasca va lăsa totul baltă È™i va fugi cu iubitul ei din liceu. ȘOFRANA: Va muri câinele bătrânului. Va muri È™i el, nu mult după. GRAÞIELA: Fata celor de la trei va intra într-un program de cercetare a poliomielitei. ADELA: SoÈ›ul meu va intra în casă adulmecând, spunând că mirosul de ars vine din apartamentul Martinei, poate fac grătare, îi voi spune eu È™i fata a ars carnea. Nu, îmi va spune el, nasul meu de pompier nu mă înÈ™ală, miroase a carne de om. Nu iese fum fără foc dar foc fără fum? CONSUELA: Ha! Ha! Ha! Ce comic! LETITZIA: Ce e comic? CONSUELA: Imaginea mea oglindită pe fundul tigăii! (Femeile dispar iar în spatele lor Cristina È™i Augustin joacă EmigranÈ›ii la lumina televizorului care-È™i schimbă periodic intensitatea. Cristina răspunde întrebărilor în limbajul surdo-mut. Augustin are mâna dreaptă retezată de la cot, cu bandajul însângerat.) AUGUSTIN: De ce v-aÈ›i întors în È›ară? (Cristina mormăie.) AUGUSTIN: Dar cred că v-a plăcut clima caldă, cele 52 de grade din Sevilla fac bine la boala de inima, aveÈ›i un păr foarte frumos, lucios... (ÃŽncearcă să o mângâie cu ciotul mâinii drepte, apoi cu mâna stângă. Cristina mormăie din nou.) AUGUSTIN: Ce spui? Erai îndrăgostită de mine? Dacă ai fi putut să faci ceva? Acolo unde lucrurile nu se văd, totul este posibil, chiar È™i o poveste de iubire. (Lumina se stinge pe ei È™i se aprinde în spatele lor unde o vedem pe Martina cu mâinile întinse. Pe parcursul monologului, corpul ei se va înnegri progresiv.) MARTINA: Copii, lăsaÈ›i-mă puÈ›in, nu, mama vostră nu mai doarme, n-o să vă mai simÈ›iÈ›i singuri, nu mai dorm, văd luna în fiecare noapte, pădurea e de un verde întunecat, nu plângeÈ›i, de ce sunteÈ›i atât de mici din nou?... nu te mai aud bine, da, È™tiu că mă iubeÈ™ti È™i că îți iubeÈ™ti È™i copiii, nu te mai aud, îți citesc doar pe buze, buzele È›i se destramă È™i-È›i citesc în ochi È™i ochii tăi se topesc, doar părul mai rămâne să plutească. Nu te mai văd, te simt doar umblându-mi cu mâna pe piele È™i degetele tale sfârâie, simt mirosul carnii arse È™i nu mai înÈ›eleg ce spui, te pierd, te tălmăcesc doar ca pe o vorbă aruncată la întâmplare pe o plajă fierbinte... ce cald... hainele astea sunt atât de groase È™i de... de... deschideÈ›i geamurile! (Ferestrele se deschid în explozia unui foc de artificii, muzică latino, ne aflăm pe o plajă într-un parc de distracÈ›ii, un copil cu o îngheÈ›ată în mână, descumpănit caută pe cineva È™i se opreÈ™te în faÈ›a ecranului mare al unui televizor.) CRAINICA: Bună seara, sunt Alexandra Crainica È™i vă prezint È™tirile. O femeie a fost găsită carbonizată în propriul apartament. ExperÈ›ii au stabilit că este vorba despre fenomenul de autocombustie deoarece în casă nu exista nici un indiciu că ar fi izbucnit un incendiu, nici un obiect din jur nu prezenta arsuri, doar corpul femeii pe care, paranormal, hainele au rămas intacte. Expertul în piromanÈ›ie de la brigada de pompieri care s-a deplasat cu echipa noastră la faÈ›a locului, se află acum în studio alături de noi. Ce ne puteÈ›i spune despre acest fenomen? EXPERTUL: Nu se cunosc multe despre fenomenul menÈ›ionat de dumneavoastră, suntem încă în cercetări... CRAINICA (îl întrerupe): Avem legătura în direct cu Valencia de unde colega mea Carmen Alvarez ne explică de ce aceste fenomene sunt mai posibile în țările reci decât în cele cu o temperatură mai ridicată. CARMEN ALVAREZ: Buenas noches, soy Carmen Alvarez y prezento la clima. Las nubes altas, alrededor de 10.000 metros penetrado lentamente desde el sur, indican buen tiempo. Una sensation de pesades psicofisica, seguido per atardeseres calmosos y viento en todos directiones significan proximas perturbaciones. Desde los campamentos de 5.350 metros s.n.m. o en los refugios de la via normal es posible ver el horizonte hacia el Pacifico. Al alba o a la salida del sol ºi el horizonte es de color amarillo-amaranjado o verde palido, ese dia babra buen tiempo. Os agredezco para la atencion, soy Carmen Alvarez y he prezentado la clima. Gracias. (Copilul dă sonorul mai încet, o dată cu el scad toate zgomotele È™i în timp ce lumina scade È™i ea pe copilul care-È™i termină îngheÈ›ata, se mai aud pentru un timp, doar valurile mării.) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy