- Acuma ce facem, Steph?
- Păi ce să facem, hai sub stâncă. Hai!
- Și...
- Hai, mâț plouat ce ești.
- Tu vorbești?
- Hai, dă mânuța și hopa-sus. Þi-e frig?
- Cam...
- Hai acolo, o să stăm până ne uscăm. În halul ăsta nu putem ajunge acasă.
- Au, mă doare glezna! Au!
- Lasă că-ți trece până te măriți.
- Adică n-o să-mi treacă niciodată?...
- Iar începi cu prostiile tale. Șezi! Mă duc să aduc pătura în care am împachetat sculele. Hai că imediat se întețește focul și o să ne uscăm repejor.
- Nu, nu pleca, Steph!
- Þi-e frică?
- Puțin.
- Hai pitico, uite, nu poți să spui că n-am zburat. Þi-a plăcut cadoul pe care ți l-am făcut? Þi-a plăcut acolo sus? Așa puțin, cât a fost, dar spune-mi, te bucuri?
- Cum să nu mă bucur, Steph? Sunt fericită!
- Atunci de ce ai mutra asta?
- Nu mă simt bine, Steph. Hai lângă mine!
- Iar esti plângăcios, piticot? Iar? Acuma ce-i cu tine? Ce-i?
- Nu știu, Steph, nu mai vreau să pleci. Nu! Vreau să stai cu mine, tot timpul. Numai cu tine mă simt bine.
- Și de-asta plângi, pitico?
- De ce-mi spui tot timpul așa?
- Cum?
- “Pitică”!
- De dragă!
- Ba, de tare ce mă urăști! Nu-mi place, să știi! Sună așa de urât!
- Cum să sune urât?
- Parcă tot timpul ți-ai bate joc de mine.
- Adele, ți-am spus eu așa de față cu cineva, vreodată? Gândește-te bine!
- Nu.
- Păi vezi, ăsta e un semn de alint, plângăciosule, hai gata! Te mai doare piciorușu’?
- Un pic. Să vii repede! Of, Steph, tu știi să mă faci sa râd, dar și sa plâng. Fără tine, aș fi numai tristă, nu și fericită.
- M-am și întors. Hai, desfă-ți părul și șterge-te! Þi-a plăcut cum pluteam deasupra lacului?
- Da, și eu țineam zmeul în mână, era ca o pasăre uriașă. Da’ ce zgomot făcea, Steph... Si parasuta aia cât de mare era deasupra noastră. Am stiut că va pica peste noi. Cand mă uitam în sus, în loc să văd cerul, vedeam cupola asta de pânză care stătea să pice pe noi. Dacă nu cădeam în lac, poate ne agățam de casa pompierului, ai văzut că era cât pe ce să ne lovim de copaci?
- Da, Adele, eu am sperat până în ultima clipă, că voi ridica aparatul de zbor până peste cel de-a doilea deal. Dar n-am reușit. Nu-i nimic, data viitoare va fi mai bine. Tu ai ieșit mai repede la suprafată, ca norocul, că altfel trăgeam o spaimă... Ai înghițit apă?
- Da, o simt pe gât și în nas și gust de nămol, ptui ce rău îi!
- Mai vrei să zbori cu mine?
- Sigur că vreau, da’ nu cu motoretă din asta cu parașută. Eu cred că am avut noroc c-am plutit cât am plutit. Puteam să picăm direct în vale, să ne rostogolim sau cine știe ce mai puteam păți.
- Adele, tu uiți de elice și de motor. Aparatul ăsta de zbor funcțioează ca un elicopter. Eu l-am facut!
- Funcționa, că acuma e în lac.
- Nu-i nimic, bine că n-am pățit noi nimica. Spune-mi pitico, dacă ai vrea să zbori, cu ce ai vrea să o faci?
- Cu mine, prin mine.
- Știu, știu, în afară de asta?
- Păi, cred că aș vrea să mă instalez într-un deltaplan. Mi-aș simți picioarele în vânt și cu brațele aș conduce zborul și vântul mi-ar bate fața. Mi-aș lua ochelarii lui bunicu’ să nu-mi intre praf în ochi. Sau nu! De fapt, dacă mă gândesc bine, eu aș vrea să zbor, dar nu singură. Cu tine! Așa că m-aș urca înr-un planor, cu tine, împreună. Eu aș conduce, bineînțeles. Planorul are aripi mari, am zice că e o pasăre uriașă, că eu sunt o pasăre, iar tu te-ai fi așezat pe spinarea mea. Eu te-aș duce departe, Steph, departe, poate în altă lume, poate, în lună, în orice caz, după nori am trece, poate ne-am opri din când în când pe cel mai înalt pisc, sau poate n-am mai coborî niciodată. Poate voi fi o pasăre din spatele căreia n-o să mai vrei să te cobori...
- Și...
- Și! Ce vorbesc eu sunt prostii!
- Nu-i adevărat, îmi place cum îmi povestești, Adele, aș sta zi și noapte să te ascult. Păcat că-mi povestești atât de rar. Mie îmi plac gândurile tale.
- Și mie îmi plac poveștile tale despre unchiu’ Joe și despre băieți. O să-mi mai spui?
- De câte ori vrei, pitico! Știi cum facem? Þi-am mai spus eu de jurnal. Și eu îmi scriu unele probleme în jurnal, ai putea să-ți faci și tu unul, în care să-ți scrii toate gândurile astea cu mine, sau fără mine, tot ce îți vine greu să povestești. Vrei?
- Da. Dar n-am să-mi scriu numele pe el, voi scrie un A., ca să nu știe nimeni cine sunt, în cazul în care l-ar găsi cineva.
- Sigur, și dacă voi pleca, tu să-ți scrii acolo gândurile pentru mine și să mi le trimiți.
- Da-mi promiți că nimeni, niciodată, în afară de tine nu-mi va citi scrisorile?
- Îți promit! Nu pot să fiu țigan cu tine.
- Juri, oricine ar fi și orice s-ar întâmpla?
- Jur, Adele! Nu-s chiar atât de lipsit de suflet cum mă crezi.
- Că dacă le-ar vedea și altcineva aș simți că ți-ai bătut joc de mine. Bine, atunci am încredere în tine.
- Þi s-a uscat părul și rochița?
- Nu prea.
- Pitico, eu mai am o surpriză pentru tine. De fapt, două.
- Ce? A, submarinul!
- Și submarinul, dar nu acum.
- Steph, după planor, vom zbura cu un balon?
- Sigur. Sau cu un zeppelin.
- Planorul se va numi Adele și submarinul: Steph. Vrei?
- Sănătate! N-ai strănutat?
- Nu.
- Dar ce s-a auzit?
- Nu știu, or fi ceva arici prin tufișuri. Vezi tu pitico, azi de ziua ta, am și zburat și ne-am și scufundat. Și stai, că mai am o surpriză, dar să ne uscăm o dată hainele astea. Mai eși udă?
- Mai. Un pic. Ce-i acolo, Steph?
- Taci! Uită-te și tu. Doamne! Niste ochi...
- Mi-e frică, Steph. Ce-i ăla?
- Stai liniștită, tine și tu un lemn cu jar și dacă se apropie, să dai spre el.
- Nu dau dacă-i animal.
- Ba, dacă-i animal să dai!
- Mie nu mi-e frică de animale!
- Mai frică îți e de oameni?
- Da. N-o să-ți spun acum de ce, dar mi-e frică de oameni. Animalele se pot îmblânzi și dacă le privești în ochi fără teamă, n-au să-ți facă nimic. Mie mi-e frică să nu fie un criminal.
- E un animal, pitico, dar cred că și el e speriat de noi. Eu cred că e un bizon.
- Crezi?
- Da, sigur e un bizon, stai liniștită. N-are el treabă cu noi.
- Eu nu cred. Știi ce mi-au spus babele? Că din fumul sau aburii ăia care ies noaptea din lac, apar niște femei rele, niște iele, care le fură mințile bărbaților. Crezi?
- Hai să mergem, ia tu pătura, eu mă duc înainte să iau căruțul lui Mol. Þi-e frică?
- Nu. Mi-e frig.
- Pune pătura pe spate. Hai pe-aici. O să coborâm prin pădure, dup-aia vom sări gardul și vom traversa cimitirul și știi tu, prin spatele grădinilor până la Mol, să-i lăsăm căruțul.
- Și ce-o să le zicem bunicilor când ajungem?
- Nu știu, găsim noi ceva pân’ acasă. Hai pe-aici!
- Of, ce groază mi-e de bunicu’!
- Las’ că-i aburim noi cumva.
- Steph, eu nu mai pot să duc ruxacul, e greu și mă doare glezna.
- Hai, mai du-l o sută de metri, că atât mai avem și ne oprim puțin.
- În poieniță?
- Da. Acolo e surpriza.
- Abia aștept. Steph, nu mi-ai răspuns, ție de iele nu ți-e frică?
- Nu, de ce să-mi fie? Chiar aș vrea să mă întâlnesc cu una. Să mă vrăjească bine...
- Mă, nerușinatule, te bat, poftim, te bat!
- Mulțumesc Adele, frumos te comporți!
- Steph! Iartă-mă, te rog. Mă gândeam la Mara și la Betty și chiar și la urâta de Venus, mă gândeam că acum ai vrea să fii cu ele și nu cu mine.
- Pitico, mă omori cu zilele! Þi-am spus că ele nu-mi sunt nimic. Tu ești surioara mea. Tu și numai tu! Pe tine te iubesc altfel. Cu ele e altceva, pe ele nu le iubesc...
- Bine, gata, nu mă mai gândesc la iele si nici la fetele astea. O să cresc eu și o să le arăt eu lor. Gata, Steph, iartă-mă! Doamne!
- Ce-i pitico?
- Ce frumos e! Nu pot să cred! Și ce bine miroase!
- Iti place surpriza mea?
- Ce frumos e, Steph!
- Știam eu c-o să-ți placă!
- Copacul roz?!
- Exact!
- Hai să stăm puțin sub el să ne punem o dorință. O dorință...
- Tu să-ți pui, că e ziua ta.
- Stii Steph, eu am citit în caietul tău despre copacul roz, dar credeam că e chiar un copac roz, adică îl vedeam parcă în fața ochilor cu tulpină și frunze roz. Când colo, tu m-ai adus la un copac cu flori roz. Dar e minunat, să știi că n-am mai văzut așa un copac. Oare cum îi spune?
- Habar nu am! Dar am s-o întreb pe bunica, ea le știe pe toate. Credeam c-o să-ți placă...
- Ce frumos cad petalele astea, parcă ar ninge. Știi de ce spuneam că nu-mi place primăvara?
- Nu. Chiar mă miram că nu-ți place, eu o ador.
- Nu-mi place începutul de primăvară, ăla care topește zăpada și e umezeală și nu-mi mai place când copacii încep să-și deschidă mugurii în frunze, să se modifce repede și eu nu îi văd. Adică eu trebuie să văd fiecare copac cum se umple de frunze și de flori, înțelegi? Eu trebuie să știu tot. Înțelegi?
- Nu înțeleg, dar știu că tu ești o micuță invidioasă.
- Nu invidioasă, Steph, nu, niciodată! Uneori sunt puțin geloasă. Dar e cu totul altceva. Și sunt așa pentru că tu mă faci. Din cauza ta, că alții nu mă interesează...
- Bine pitico, mă bucur că-ți place. Știam eu că o să-ți fac o bucurie. De zburat te-am zburat, de scufundat, te-am scufundat cu motoreta în lac și ți-am dat și copacul roz, cadou de ziua ta. Oare eu ce-am să primesc de ziua mea?
- Ai să primești cele mai frumoase scrisori! Și pe mine, în plic. Eu voi fi acolo, pentru tine și o să-ți placă Steph, pentru că de ziua ta, parcă văd că nu vei mai fi lângă mine.
- Hai să nu fim pesimiști. Bine pitico, eu mă mulțmesc și cu scrisorile tale, atâta timp cât ai ceva să-mi dăruiești, eu voi fi fericit. Adele...
- Da.
- Eu am să-ți fiu ecou.
- Cum adică?
- Simplu. Tu îmi vei scrie, iar eu am să-ți răspund de fiecare dată, voi fi ecoul tău, al gândurilor tale. Ca și cum te-ai duce acum pe dealul celălalt și ai striga ceva, iar ecoul, adică eu, ți-aș răspunde.
- Cum să nu vreau, Steph, sigur că vreau!
- Adele, eu cred că te iubesc!
- Și eu te iubesc Steph. Ha, ha! De data asta eu ți-am fost ecou.
- Te-ai prins. Așa e!
- Hai să plecăm că e tare târziu.
- Dar dorința?
- Păi eu am zis așa: dacă plecă Steph departe, fie într-un fel, fie în altul, eu vreau să am ocazia să zbor cel puțin o dată cu el. Și să-mi fie ecou! Și să nu mă uite niciodată! Crezi că se poate împlini?
- Cu siguranță, Adele! Am să-ți fiu ecou!
- Îți mulțumesc, Steph, ești un frate adevărat.
- Bine, hai fuga-fuga că o să ne bată bunicu’ și mai avem de trecut cimitirul și apoi la Mol.
- Uite că m-am uscat de tot. Tu?
- Și eu. Ascultă-mă bine! Oricât ar insista bunicu’ și bunica să le spunem pe unde am fost, să nu cumva să recunoști, că e vai de capul nostru...
- Nu, Steph, ai încredere. Știu că te-ar bate și eu nu-ți vreau răul.
- Bine. Pune piciorul aici și sari.
- Oare e cineva în cimitir?
- Nu e nimeni, cine să fie, poate vreo vrăjitoare din aia...
- Taaaci mă!
- Taaac tu!
- Iar ești rău.
- Iar ești rea.
- Mă enervezi!
- Te enervez!
- ...
- Păi nu spuneam că sunt ecoul tău?
- Ba da, de fapt, ești un scump.
- Vezi?
- Mi-e frică puțin prin cimitir, noaptea. Ziua n-am probleme, dar noaptea... Dacă sunt criminali ascunși pe-aici?
- Dacă sunt, sunt și eu cu tine, nu ești singură. Ii facem bucati-bucatele. Ii batem de nu se vad.
- Au! Glezna!
- Ce glezne enervante ai, pitico!
- Ce să fac dacă mă doare.
- Hai că te duc în spate, dar numai astăzi. E o excepție, să știi. Da, da, da, știam eu că asta vrei. Atunci trage tu de frâhgie căruțul.
- Bine. Mi-e somn. Adorm imediat.
- Cred și eu, prin câte ai trecut azi, tu care nu ieșeai din ogradă.
- Cum nu ieșeam? Ce, eu îs pitică?
- Sigur că ești!
- Bine, îs pitică. Stai, ține-mă mai bine. Așa. La ce te gândești?
- La scormonit minciuni. Tu?
- La cântecelul pe care l-ai inventat tu.
- Care, ăla cu cimitirul?
- Da, mi-am amintit din cauză că trecem pe-aici printre morminte.
- Și ce-i cu el?
- E interesant, dar eu mă gândeam la refren.
- Care refren, că n-are!
- Păi nu-i așa: "Într-o zi, banc-banc,
În cimitir, banc-banc,
ne plimbam, banc-banc,
să ne iubim, banc-bac,
Păsărele cripeau,
noi pe loc ne-ndrăgosteam,
banc-banc"?
- Așa-i!
- Mă gândeam că nu știu la cine te gândeai când l-ai compus și că uite că noi suntem în cimitir acum și tu mă duci în spate și ne-am mai plimbat și alte dăți și potate că ciripeau păsărelele, nu știu…
- Și...
- Și dacă e adevrată faza cu “banc-banc”, adică dacă totul e doar un banc sau ai pus tu "banc-banc" ca să sune mai smecheros?
- Păi tu ce crezi?
- Eu nu știu!
- Păi, instinctul tău de femeie ce-ți spune?
- Nu știu! Ce femeie, măi, eu sunt copil...
- Hai că știi!
- Pe cuvântul meu că nu știu și poate n-am să știu niciodată.
- Mai gândește-te.
- Deci nu vrei să-mi spui?
- Nu, că m-ai enervat.
- Înseamnă că n-o să știu niciodată.
- Poate că n-ai să știi, poate am și eu dreptul la secretele mele. Hai jos, că ieșim imediat din cimitir și poate e cineva la poartă. N-am chef să vadă că te duc în spate.
- Da, că ți-e rușine cu mine!
- Poate că-mi e!
- Nu mai vorbesc cu tine!
- Nici eu.
- Pe tine nu te doare nimic?
- Nu.
- Dă, că țin și eu de o parte.
- Poftim.
- Eu nu știu ce ți-am făcut da’ mă bucur că nu vrei să vorbești cu mine...
- Jos! Stai! Psst!
- Ce-i?
- E lumină la Mol? Ateaptă-mă aici! Mă duc eu să-l las în curte.
- Ai grijă la câine.
- Am. Stai nemișcată.
- Of ce frică mi-e de bunicu’... ce bătaie o să primim amândoi, dar mai ale Steph și mie mi-e milă de el. Nu vreau să-i curgă sânge din nas, nu vreau să-l bată. Dacă o să ne bată o să stau eu să mă bată pe mine în locul lui. Sper să fugă... Auzi Steph, am să stau eu să mă bată pe mine...
- Hai că am rezolvat.
- Ce bine, acuma numai frica de bunicu’ mai e. Ce ziceai? Că o să stai tu la bătaie? Hai că-mi vine să râd, asta e prea de tot. Și vrei să te cred?
- Da, o să stau. Tu să nu stai să te bată, te rog!
- Bine, lasă că vedem noi. Uite, nu e lumină în bucătărie. Putem să ne suim pe copac și să intrăm prin cămară. Te mai doare piciorul?
- Da, dar o să-mi treacă. Pot să mă sui, liniștită. Cine urcă primul?
- Eu. Să inspectez zona. Când îți fac ca și Tomy când e nebun, urci și tu repede pe creangă.
- Bine, te aștept.
- Pitico, vino repede, nu-i nimeni acasă. Ãștia s-au pornit după noi, amâdoi. Hai repede!
- Așa. Acuma ce facem?
- Păi, ne băgăm rapid în pat și ne facem că dormim, dacă scăpăm, bine, dacă nu, țâșnim din pat. Pune-ți papucii pe-aproape.
- Bine! Steph, hai repede. Tu poți să dormi?
- Nu. Dar tu?
- Mie mi-a sărit de tot somnul.
- Știi ce-ar prinde bine acum?
- O țigărușcă?
- Exact!
- Hai că scot eu, uite aici le-am ascus.
- Stinge repede. Vin! Fă-te că dormi.
- Și tu. Þine!


- Aha, da, da, da, ia uite-i pe copilași cum dorm.
- Sunt aici? Dragii de ei, s-au culcat mai devreme și dorm duși deja, dar cum de nu i-am observat eu înainte de a pleca după ei?
- Lasă femeie cu scuzele, că poate-i trezesc eu cu o nuielușcă sau cu o curelușă de la pantalorni. Că uite cum au adormit ei cumințeii împreună...
- Ia du-te mai bine, bărbate și vezi cine-i la ușă. Ei, copilașii bunicii, dormiti sau sunteti doar atipiti. Eh, sunteti si voi osteniti. Adeluș ești mai mare acum, ai mai crescut cu un an, am vrut să-ți dau acum cadoul, că nu te-am găsit toată după-amiaza și toată seara, dar îl las pe mâine. Si tu Steph, mare ștrengar mai ești, of, of.
- Era Mol, măi femeie, zicea că a apărut căruțul și că îi pare rău de învinuire.
- Ai văzut, bărbate? Copiii nu trebuie treziți, nici pentru bătaie, dar nici pentru cadouri. Mâine dmineață povestim noi pe îndelete. Noapte bună, puișori și vise plăcute!
- Bine femeie, hai să ne culcăm și noi că e târzie vremea.
- Ai văzut, Adele își mișca pleoapele. Probabil iar visează că zboară.
- Da, zboară cu năzdrăvanul ăsta de Steph. Ueori uit că nu-i de-al nostru. Că e năstrușnic și mi-e drag, dar mai merită și câte-o scărmăneală...
- Ei și tu... Hai!


- Fumăm?
- Corect! Fumăm. Era singurul lucru pe care nu l-am făcut azi.
- Și după aia dormim că... eu nu mai pot de oboseală.
- Da’ știu că-mi bate inima, Steph... Noroc cu bunica, că altfel, cred că zburam noi pe geam afară.
- Da, feblețe ce ești! Pitică nebunică preferată de bunică.
- Steph, crețuliu, meșteriu și nurliu...
- Pitică enervantă, râde la băieți și cade-n baltă...
- Steph negricios și urât și bubos...
- Pitică mută, nebună, zăludă...
- Să-ți fie rușine!
- Să-ți fie rușine!
- Mă iubești?
- Da’ tu mă iubești?
- Nu știu.
- Nici eu nu știu.
- Ecou?
- Ecou, Adele, pentru totdeauna!
- Și iubiți?
- Și iubiți și cum vrei tu, hai că mi-e somn.
- Noapte bună!
- Vise placute!
- ...Ise ...cute!
- ...se ...ute!
- ...e ...te!
- ...e
- ...e
- Sigur că da!
- Eram sigur. Și eu.
- Atunci putem dormi?
- Putem.
- Hiii... mi-am aminitit ceva. A patra surpriză. Submarinul.
- Mâine Adele, că pic de somn.
- Azi Steph, că mor de curiozitate.
- Cine e ecoul tu sau eu, hotărăste-te!
- Tu, așa ne-am ințeles.
- Atunci dacă vrei să-i faci pe plac ecoului, pune capul jos și fă nani, că l-ai epuizat pe ecou și nu-ți mai poate răspunde așa cum vrei tu.
- Și totuși... mâine submarinul?
- Și totuși... mâine submarinul.
- Et csebui!
- Et csebui!