— Ce faci acolo?
— Stau.
— Singură?
— Da.
— Și nu te plictisești?
— Nu.
— Am venit după tine. Te-am căutat peste tot și până la urmă, m-am gândit că numai pe zid poți fi. Sau în ascunzătoarea aia a voastră, secretă… dar eu nu știu unde e…
— Te-a trimis bunica! Nu te ascunde! Spune-i că mă întorc acasă numai atunci când vreau eu! Și mănânc ce vreau eu și când am eu chef! Am lăsat fereastra deschisă, creanga e tot acolo, așa că o să mă întorc când vreau eu, acasă. Și numai dacă vreau! Așa să-i spui! Și dacă mă hotărăsc să mă întorc, o să stau numai în camera mea. Să fie clar!
— Da, bunica ta m-a trimis, Adele. Și bunicu-tău era îngrijorat… Dar să știi că eu nu vreau să te pârăsc! Am venit pentru că vroiam să văd ce mai faci. Ce-ai acolo în brațe?
— Cum?
— Ce aparat ai în brațe?
— Binoclu.
— Cum se vede orașul de acolo?
— Ca o lume mai mică decât aia pe care o vezi când te plimbi prin ea. Și ca o lume mai mare decât orice hartă.
— Eu nu m-am urcat niciodată pe zid. Se vede casa mea, de acolo?
— Se vede și grădina și cușca lui Leo, parcă. E ca un punct mic.
— Și cu binoclul poți să vezi până departe, la stele?
— Nu, ăla-i altfel de aparat.
— Da, tu stii mai bine...
— Știi, pe lângă toate aparatele astea, mai există câte un aparat secret prin care vezi până acolo unde vrei. Trebuie numai să poți să-l inventezi.
— Adele, să știi că mie îmi plac foarte mult, toate aparatele pe care le-ați construit voi… Nu m-am supărat niciodată că…
— Vrei să vii sus, Ella?
— Vreau.
— Þine frânghia! Scărița n-o mai am. A luat-o cu el sau a aruncat-o și pe aia.
— Am prins-o!
— Nu așa. Cu piciorul drept pe nod și cu stângul, sprijină-te pe zid! Să te ții și cu mâinile, tare! Așa. Hai!
— Nu se rupe?
— Nu-ți fie teamă! Hai că mai ai puțin și te prind eu. Hai!
— Da’ nu-i așa ușor…
— Ba-i ușor! Numai să te prinzi de șmecherie. Ai văzut? Nu, nu, să nu te uiți în jos, niciodată!
— Nu mă uit!
— Dă mâna! Aaașaaa! Te-ai julit?
— Un pic, la genunche și la cot, aici. Da’ nu mă doare.
— Uite ce bube am eu în genunchi! Nu apucă să se vindece, că iar pic și iar mă rănesc. Nici nu le mai bag în seamă.
— Uuuaaaaiii…
— Îți place?
— Daaa. Nici nu m-am gândit că se vede așa frumos. Uite casele de jos, școala, biserica… Și pământurile, parcă-s petece pe pantaloni. Uite și casa pompierului! Păcat că nu se vede și terenul de fotbal.
— Aha, știu eu ce-ai vrut să vezi de-aici. Se vede puțin! Uită-te de-aici, drept spre pădure și vezi un colț din casa lui Nick.
— Da… Și grădinile noastre! Tare frumos se vede.
— Să vezi noaptea, când încep să se aprindă luminile cum e!
— Dar nu ți-e frică să stai aici singură, noaptea?
— Nu, niciodată! Eu dacă știu că nu vreau să fac nimănui nici un rău, nu am de ce să mă tem. Că nimeni nu are ce rău să-mi facă. Simplu! De-asta nu mi-e frică nici de haita de câini și nici de animalele sălbatice din pădure. Dacă le vorbesc, imediat se calmează. Uite-l și pe lăptar cum își pregătește căruțul. Vezi?
— Da. Adele, demult am vrut să te rog să mă aduci aici. Dar știam că e locul vostru și mă gândeam că nu vrei să vii cu nimeni în afară de Steph.
— Ai tu dreptate! Pe tine te-am adus aici pentru că tu întotdeauna ai știut să mă mai liniștești. Și am încredere în tine. Eu cred ca tu n-ai putea să mă trădezi. Așa-i? Și nici nu ești enervantă, ca celelalte fete. Þine binoclu’ și uită-te printre cei doi stejari din spatele cimitirului. Spune-mi dacă vezi?
— Stai puțin.
— Ce vezi?
— Nu știu ce e.
— Reglează-l de-aici! Ce vezi?
— Ceva ca o gaură neagră în pământ…
— Și?
— Ceva ca un steguleț albastru sau verde.
— Da…
— Asta-i ascunzătoarea voastră?
— Nu chiar. Dar e tot o ascunzătoare și asta. N-ai să crezi ce poate fi acolo…
— Ce poate fi?
— Nu-ți spun! Trebuie să vezi cu ochii tăi.
— Numai puțin mai vreau să stau aici pe zid, să privesc.
— Bine, mai stăm puțin. Dar trebuie să-mi promiți ceva! Promiți?
— Cred că da.
— Spune! Eu, Ella…
— Eu, Ella…
— Îi promit lui Adele…
— Îi promit lui Adele…
— Că n-am să o mint niciodată…
— Că n-am să o mint niciodată…
— Că o să țin cu ea, întotdeauna!
— Că o să țin cu ea, întotdeauna!
— Și o să țin secret-secret, tot ce știu de la ea…
— Și o să țin secret-secret, tot ce știu de la ea…
— Și tainele pe care mi le spune…
— Și tainele pe care mi le spune…
— Scrise sau nescrise…
— Scrise sau nescrise…
— În jurnalul ei!
— În jurnalul ei!
— Și că o să țin cu ea, nu cu nesimțitul și ticălosul de Steph…
— Și că o să țin cu ea, nu cu nesimțitul și ticălosul de Steph…
— Și n-o să mă îndrăgostesc niciodată de el!
— Și n-o să mă îndrăgostesc niciodată de el!
— Pentru că…
— Pentru că…
— Dintre ei doi…
— Dintre ei doi…
— Am ales-o pe ea!
— Am ales-o pe ea!
— Surori de cruce, Ella?
— Surori de cruce, Adele!
— Semnează aici, în pagina de astăzi, din jurnal.
— Am semnat, Adele. Dar oricum, nu te spuneam.
— Nu contează, jurământul e jurământ! Acuma știu clar că pot să am încredere totală în tine. Vrei o țigară?
— Da, dacă ai?
— Am una bună, furată de la unchiul Joe, când a fost pe la noi. Am ținut-o să o fumez împreună cu Steph. Dar... Hai s-o fumăm!
— Hai!
— Până atunci îmi strâng și eu lucrurile.
— Adele, de ce ești așa de supărată tot timpul?
— O să-ți povestesc pe drum. Nu știu ce s-a întâmplat cu Steph și de ce mă urăște așa de tare…
— Eu nu cred că te urăște.
— Ba da. Mă urăște cel mai tare de pe lumea asta. Nu-ți place țigara?
— Ba da, dar nu-s obișnuită.
— Dacă nu-ți place, spune-mi. Să nu ți se facă rău. Gata, mergem. Fii pregătită să vezi e n-ai mai văzut. Trage, sfoara înapoi. Dacă vine cineva în urma noastră, să nu poată urca pe zid, înțelegi?
— Da.
— Vino după mine! Și ai grijă să un cumva să aluneci. Uită-te pe unde calci! Zidul e destul de lat, dar tot trebuie să te uiți la picioare.
— Mă uit.
— Unde crezi că duce?
— Nu știu.
— Deci, n-ai ghicit. Ia, uită-te acolo, la curba zidului. Vezi?
— Da. Ce-i acolo?
— Ce crezi tu că poate fi?
— Nu știu ce-i aia, dar arată puțin de groază și de mister.
— Mister? Ce figură ești, Ella! Așa-i! Dar n-o să mai fie. Acolo e poarta de intrare în vechiul palat. Pe interior sunt scări de piatră. Am lanternă și am și făclie dacă vrei.
— O să intrăm în palat?
— Nu chiar în palat, mai degrabă în zid. O să fim exploratori. Știi poza aceea a mea, cu clopul lui Joe? Steph mi-a făcut-o, acolo, înăuntru.
— Poate că ar fi bine să venim altă dată. Acuma, uite că se și întunecă… Pe când o să ieșim de-acolo, o să fie chiar noapte.
— Si ce-i? Când ești cu mine, să nu te temi de nimic! Cunosc bine locurile. Hai, nu-ți fie frică, Ella! Am fost pe-aici de zeci de ori.
— Dacă zici tu… Și ce-i înăuntru? Uuu-uuu…
— Ai să vezi. Nu-i nimic de speriat. Întoarce-te cu spatele spre poartă. Apleacă-te și bagă-ți picioarele prin gaura asta! Jos, pe lângă perete este un bolovan mare pe care îl simți cu picioarele dacă te lași în jos. Hai, că te țin eu de brațe.
— Poate-i mai bine să intri tu mai întâi, să văd cum faci, Adele. Nu te superi?
— Bine, dar să nu mă lași singură, aici.
— Cum să te las, Adele?
— Uite-așa, îți pui picioarele aici și-ți dai drumu’. Nu-i mare lucru. Acuma hai și tu!
— Mă prinzi?
— Sigur că da. Sunt aici!
— Au, genunchiul!
— A fost greu?
— Nu.
— Ai văzut? Aici sunt niște scări. Hai că aprind și o făclie pentru tine, mai ales că n-ai mai fost pe-aici. Deși mie-mi cam place să circul pe întuneric. Poftim, ține-o tu, și vino în urma mea.
— E foarte ciudat. Eu nici nu știam că în zid mai există un loc pe unde să te poți plimba.
— Nici eu n-am știut, până nu m-a adus Steph. Nu mai aveam cu cine veni aici. Uite, de-aici se vede mai bine. Sunt trei tuneluri, ca o răscruce. Ãsta duce până la Biserică, pe-aici, pe sub pământ. Cel din dreapta, iese din oraș, și duce până dincolo de pădure. Și cel din mijloc, Steph, spunea că duce la submarinul lui. Mi-a spus să nu merg niciodată fără el, pe-acolo, pentru că e cel mai lung tunel și nici el nu știe dacă are capăt sau nu. Pe-aici, prin mijloc voi merge numai cu el, dacă o să se mai întoarcă aici, vreodată. Deși, Steph, nu mai există pentru mine!
— Dar ce ți-a făcut atât de rău?
— Hai să mergem pe-aici, și-ți spun. Știi, drumurile pe sub pământ sunt puține. Aici, de exemplu sunt doar trei. Nu e nici țipenie de om prin zonă. La șaptesprezece minute de mers o să facem o oprire.
— Da?
— Așa... ziceam de tuneluri. Sunt puține la număr, dar sunt făcute în așa fel încât să ajungi mai repede la capătul lor. Ai să vezi că de fapt, drumul pe care mergem este o scurtătură. Steph, era cel mai mare cunoscător al drumurilor pe sub pământ. La început mi-a fost groază și mie. Adică nu-mi plăcea gândul ăsta. Să circul, chiar și așa, mult mai repede, pe sub pământ. Mie, mi-a plăcut întotdeauna să mă plimb undeva, deasupra. Chiar peste pământ. Adică, să zbor. Steph a furat harta orașului, aceea, cea mai mare, a copiat-o și și-a făcut el tot felul de însemne cu drumurile subterane pe ea. Cu toate adăposturile. Am uitat să-ți zic, dacă nu știi, astea, de fapt sunt adăposturi pentru vreme de război. Uite, săgețile de aici de pe perete, el le-a făcut. Îi plăcea tare mult să umble prin catacombe. Că așa le zice. Apoi mi-am făcut și eu o hartă, cu drumurile pe deasupra. M-am orientat de-acolo de pe zid, urmărind cele mai înalte clădiri și toate liniile pe care le-aș parcurge pe de-asupra. Am învățat orașul pe de rost. Numai că mie mi-ar fi fost mult mai greu să-l port după mine pe sus, pe Steph. Dar aș fi reușit. Că întotdeauna tot ce-mi doresc, mi se întâmplă, chiar dacă oamenii s-ar uita ciudat la mine. Dar cred că nu o să mai am ocazia să-i arăt, niciodată. Eu vroiam să zbor cu el, pentru el. El, pur și simplu m-a aruncat la gunoi, cu tot ce am inventat eu pentru zborul nostru. Mă urăște! Da’ asta-i altă poveste. M-am tot gândit eu cum să fac? Și mi-am tot făcut, tot felul de machete, până când, într-o zi, când mă plimbam cu el printr-un tunel, m-a adus aici, la șaptesprezece minute de intrarea în zid și șaptesprezece minute de ieșirea la suprafață. Mi-a arătat harta asta a lui și mi-a spus ceva. Niciodată n-am simțit alte cuvinte mai puternice decât acelea două, puse unul lângă altul. În clipa aia, am și simțit să-i spun la fel. Nu i-am spus. Știi tu că eu nu sunt prea vorbăreață... Dar m-am apucat să construiesc ceva. M-am tot gândit că poate era atât de fericit când și-a terminat de construit submarinul, încât simțea nevoia să spună cuiva cuvintele astea. Poate și le-a spus lui, de fericire. Și nu mie. Sau poate, i-ar fi spus la fel, oricui ar fi fost acolo cu el, în acel moment. Nu știu. Dar mie de asta mi-e ciudă, că eu chiar simțisem ce mi-a spus el. Adică și eu îl cam... Numai că nu i-am spus. De rușine. Nu știu dacă mă înțelegi? Cum am ieșit la suprafață și ne-am întors acasă, am început planurile pentru construcția mea. Una din ele e cea cu aripile, iar cealaltă e ceva ce nici măcar ție, Ella, adică sora mea de cruce, nu pot să-ți spun. Dar, la care lucrez, acuma și o să fie ceva ce nu s-a mai văzut niciodată. Vezi? Asta e harta lui, lipită aici, pe stâlpii ăștia.
— Înseamnă că de aici mai avem tot șaptesprezece minute până ieșim...
— Da. Știi ce e deasupra?
— Nu.
— Clădirea Primăriei. Cea mai înaltă, în afară de turla bisericii.
— Deja am ajuns aici?
— Þi-am spus că pe sub pământ, drumurile sunt mult mai scurte. Timpul se scurtează. La fel se întâmplă și atunci când zbori pe deasupra. Atâta doar, că pe sus, ai tot cerul la îndemână, iar pe sub pământ, doar câteva căi, pe care, dacă ești norocos ca și Steph, le găsești. Fără el, nici eu nu le-aș fi știut, nici în ziua de astăzi. Sunt drumuri pe care poți să calci. Drumurile mele prin aer, pe sus, încă nu pot fi străbătute decât cu ochiul și cu gândul. Dar știu că voi putea să zbor, cu propriile mele puteri. Știu asta, Ella!
— Eu nu te mai întreb ce vrei tu să construiești, pentru că e secret și eu respect secretele. Deși nu mai pot de curiozitate… Și știu că o să-mi placă…
— O să-ți placă mult, Ella. Toată construcția asta e pentru Steph. Și pentru că am ținut în mine cuvintele alea două…
— Dar cu aripile cum a fost? Spune-mi mai întâi tu, și-apoi o să-ți spun ce știu eu.
— Nu, spune-mi tu mai întâi, Ella!
— Adele, povestește-mi, vreau să te ascult. Vreau să știu cum ai vrut tu să zbori și ce-ai vrut să faci cu acele aripi?
— Da, îți spun. Dar e mai lung de explicat.
— Sunt foarte curioasă, Adele.
— Fie, dacă vrei tu, atunci ascultă-mă bine! Întotdeauna există câte două puncte importante. Două. Și nimic altceva. Ca doi munți, ca două intrări într-un tunel sau ca o decolare dintr-un loc și o aterizare într-altul. Of, că am greșit. Asta vroiam să zic la urmă. Uite, o să-ți desenez pe perete, aici, cu cărămida asta roșie. Adică, punctele alea importante să zicem că se numesc Adele și Steph. Eu așa văd lucrurile. Adele e fata și Steph e băiatul. Știu că știi și tu asta. Între ei, ca să fie fericiți, ar trebui să existe ceva. Adică, ori să fie unul lângă altul și asta cred că nu se mai poate, dar nu asta mă doare pe mine... Ori, dacă nu sunt aproape unul de altul, atunci măcar în suflet să-și rămână prieteni, să țină unul la altul, ca să poată exista o legătură. Înțelegi? Adică, pe mine nu mă deranjează că el a plecat. Că nici un fel de depărtare, nu poate să schimbe ce simt eu pentru el. Numai el! Și zic așa: pentru că Adele și Steph sunt două puncte importante între care, oriunde ar fi ele așezate și oricâtă distanță ar fi, dacă tragem o linie sau o punte, Adele și Steph sunt împreună. Înțelegi? Oricât de departe ar fi ei. Sau ele, punctele. Adică e de făcut numai un pas între ele. Să zicem că Adele e pe lună și Steph e pe soare. Între ei e doar un pas, de făcut, dacă țin unul la altul. Dacă sunt prieteni adevărați sau frați de cruce. Un pas de uriaș, e adevărat, dar e doar un pas. Oriunde am fi în lumea asta, putem fi aproape unul de altul, ne putem iubi sau putem să ținem unul la altul. Eu știu asta. Știu pentru că simt că e așa. Și eu nu pot să simt lucruri neadevărate, pentru că eu sunt adevărată, Adele, în carne și oase. Înțelegi? Of!
— Sigur că ești adevărată, Adele.
— Fiecare drum pe care l-am făcut cu Steph, a avut câte-un popas în el. Chiar și aici când m-a adus aici și mi-a spus că mă iubește, am făcut un popas într-un pas. Adică, între cele două ieșiri din tunel. Am oprit timpul, aici, în tunelul ăsta. Într-un popas. Și atunci când ne-am pregătit să zburăm cu aparatul lui, am făcut tot un popas într-un pas. Și mereu am simțit că în acel pas dintre noi, adică dintre punctul important Adele și punctul important, Steph, există un popas mare. Nu știu cum. Și de ce? Și ce rost are? Hai să mergem!
— Deci, tu nu te superi că Steph e departe?
— Nu. Deloc. Pe mine mă supără că Steph s-a îndepărtat. Adică, a vrut neapărat să fie un punct neimportant.
— De ce, neimportant?
— O să-ți zic de ce. Că așa a vrut el, să plece ca să nu mai stea aproape de mine. Nu m-a supărat plecarea, ci motivul pentru care a hotărât să plece. Și știu că tot drumul ăsta pe care l-a făcut atunci, sau plecarea lui, a fost pentru că n-a mai vrut să mă vadă în ochi. Uite aici un schelet de pește. Știi, am zis că punem aici peștele acela să ne amintim de boacănele pe care le-am făcut, când am fost prima dată cu el, la pescuit. Eu îi dădeam lui să-mi pună în undiță momeala și aruncam firul în apă. Până își punea el momeala în cârlig, eu prindeam peștele. Apoi îl puneam să-l desfacă din cârlig, că eu nu suport să văd cum se zbate. Și tot așa am făcut de nu știu câte ori… El n-a prins decât unul și eu am prins vreo cinci. Cred că i-a fost ciudă, dar n-a vrut să recunoască. Știi cum sunt băieții… Apoi ne-am răsturnat cu barca, din cauza mea. El a vrut să tragă mai aproape de noi o cutiuță care plutea, cu o botă de bambus. Eu i-am smuls-o din mână și m-am întins, să fac pe viteaza și să trag cutiuța mai aproape. Cutia se tot îndepărta și eu mi-am pierdut echilibrul. El a vrut să mă prindă și ne-am răsturnat amândoi cu tot, cu barcă. Apoi cât ne-am chinuit să o întoarcem și să scoatem apa din ea… Pe partea cealaltă a lacului strigau câțiva pescari să trimitem peștii la ei. Steph i-a înjurat și mie îmi venea să râd, dar mă țineam tare de gură. Am pufnit un pic, dar el era neatent și i-am spus că mi-a venit să strănut. Cred că și-a dat seama, dar s-a făcut că nu observă. Nici n-am mai prins nici un pește, după ce-am ieșit la mal. Iți dai seama ce nervos era Steph, mai ales pe pescari! Dar era atât de drăguț, că-mi venea să-l pup… Eu îmi scăpasem saboții undeva pe fundul lacului. Înainte de asta, am uitat să spun că Steph luase ceasul electronic al lui bunicu’, să ne cronometrăm cât de repede prindem pești. Îl purta țanțoș pe mâna dreaptă. Îi era un pic mare, dar era drăguț. Când a lansat undița și firul, ceasul s-a descheiat, automat de la încheietură, i-a mers pe undiță până la capăt și apoi a picat din vârful ei direct în mijlocul lacului. Nu ne-a venit să credem ochilor. Eu m-am abținut să râd, că oricum, Steph era cam nervos pe mine. Ne-am întors pe drumul acela cu pietriș, desculță. Fiecare pietricică mă înțepa din talpă, până în vârful capului, parcă. Abia pășeam și cred că făceam niște figuri… Steph s-a îndurat de mine și m-a luat în spate până la drumul asfaltat. De-acolo am mers foarte bine desculță, ba chiar am observat că-mi place să umblu așa. Ne trecuseră toate supărările. Acum încercam să punem țara la cale să nu primim bătaie. Era deja seara târziu, hainele pe noi aproape se uscaseră și veneam pe drum ținându-ne de mână, fluierând melodia noastră. Acasă, evadaseră râmele din borcan și broaștele. Era plin peste tot, de ele. Venise mătușa Eva la noi și îi sărise o broască în farfuria cu supă. Nu știu cum, până la urmă am reușit să scăpăm de bătaie și toată noaptea am povestit cu fereastra deschisă. Þin minte de parcă ar fi fost ieri: greierii cântau, noi povesteam și Tony torcea șmecher la picioarele noastre. Am dormit apoi duși, amândoi, până în miezul zilei. Am venit aici și-am lăsat pe piatra asta, un pește, să ne amintim de ziua aceea cu boacănele și cu pescuitul…
— Eu n-am fost niciodată la pescuit pe lac. Nu mă lăsa mama. Mai avem mult de mers? E cam frig.
— Da, am uitat să-ți spun că în tunelurile astea e frig. Bine, hai să ne grăbim. Parcă mă întrebai ceva, înainte de a urca pe zid. Amintește-mi despre ce era vorba.
— Mă gândeam acum la aparatul pe care trebuie să-l îl inventezi ca să vezi oriunde în lumea asta. Și cum faci ca să te vadă oricine?
— E greu de povestit. Da’ are legătură cu ce ți-am spus înainte. Cu cele două puncte. Cam de-acolo pornesc toate. De la două puncte importante. Chiar vrei să-ți spun?
— Adele, niciodată n-ai vorbit așa de mult cu mine. Și mie îmi place tare mult să te ascult. Spune-mi! Vreau să știu și eu.
— Bine. O să-ți spun, da’ n-o să vorbesc despre el. Câteodată nici nu pot să-i spun numele. Nu știu de ce.
— De-aia că ești supărată pe el.
— Da. Eu cred că uneori când simți în tine mai multe lucruri, poți să le arăți fără să spui în cuvinte. Adică, un punct important, poate fi înțeles și văzut și altfel decât în cuvinte. Tu, de exemplu mă poți vedea pe mine de departe, sau eu pe tine, la fel. Depinde cât de important știi să te faci.
— Nu înțeleg.
— Dacă eu sunt un punct important și tu la fel, eu trebuie să fac ceva ca tu să mă vezi de departe. Tu, ca al doilea punct important, mă vei vedea. Dar nu numai tu, ci și ceilalți, cei importanți. Sau cei care știu să vadă.
— Tot nu-nțeleg!
— Adică, între mine și tine, dacă suntem două puncte și știm să fim și importante, putem să întindem o linie. Sau un pod. Sau un drum al nostru. Cu cât ai să devii tu mai importantă, ca și punct, cu atât o să te vadă mai multă lume. E ca și cum ai crește. Numai că nu crești, ci rămâi tot atât de mică la înălțime, sau o să crești în câțiva ani, atâta cât crește un om normal. Cumva, altfel crești. Adică în tine. Și asta nu se vede. Adică faptul că tu ai crescut. Decât de către punctele cu adevărat importante. Dacă tu ajungi să crești mare în tine, atunci ai să te vezi până departe, pentru că lucrurile pe care le faci, se vor vedea și vor vorbi ele pentru tine. Tu nu va trebui să scoți nici un sunet. Înțelegi? Dacă tu vei inventa ceva, sau vei face ceva, cu cât va fi mai important, cu atât te va vedea pe tine lumea de departe. Pentru că acea invenție înainte de a o face, ai plănuit-o în tine, adică ea ești tu. Ea e a ta. Sau e o parte din tine, care poate ajunge până departe și să vorbească pentru tine. Acum ai înțeles?
— Da. Un pic. Adică, eu nu m-am gândit la asta.
— Eu m-am gândit, atunci când cineva mi-a spus ceva, aici în tunelul ăsta. Și am început atunci să-mi construiesc aripile alea.
— Adele, nu știu ce să cred. Ai fi vrut să fii înger? Să-ți crească aripi din spate?
— Nu, tu Ella! Nu înger! Oamenilor nu le cresc așa... aripi, la întâmplare. Așa se zice, că ți-au crescut aripi, dar e numai o vorbă. Adevărul adevărat este că oamenii pot zbura, dar nu să le crească aripi din pene, că nu se poate. Oamenii pot zbura, dar altfel. Aripile mele? Þi-am mai povestit eu de ele și cât de mult timp mi-a luat până le-am făcut aproape perfecte. Și cât am căutat materialele din care să le fac mai rezistente… Și de câte ori le-am stricat și le-am lipit la loc… Și cum mă ascundeam eu când lucram la ele. Eram așa de fericită. Nici nu mă interesa altceva decât aripile astea. Mă trezeam și adormeam gândindu-mă și lucrând la ele. Auzisem într-o zi că “cineva” trebuie să plece cu unchiu’ Joe la studii și să stea ani de zile departe, sau poate chiar pentru totdeauna. Mi-am imaginat atunci cum va fi acea zi în care el va pleca. Eu mă voi sui pe zid, îmi voi lega aripile pe brațe și-mi voi da drumul în zbor peste case, ca o pasăre mare și albă, cum mi-a zis el odată că m-a visat. Știu toate mișcările pe care le face o pasăre în aer. Le-am urmărit ore în șir cum aterizează și cum își iau zborul. Mi-am spus atunci că o să tot fâlfâi din aripi până când o să ajung trenul din urmă. Am să zbor atunci deasupra lui, tot mai jos și tot mai aproape. El o să simtă ceva deasupra lui și o să-și ridice ochii spre mine. Iar eu, de-acolo am să-mi dau drumul în brațele lui Steph. Din tren, n-o să mă mai poată întoarce nimeni și aripile alea îi vor spune lui, în locul meu, cuvintele acelea două, drept răspuns.
— Îmi pare rău, Adele…
— Numai că eu uitasem că lui Steph nu-i plac păsările…
— Cum?
— Nu ții minte că l-am prins trântind de pământ cele două ouă ale Turturei? Numai ca să se răzbune pe mine.
— Da…
— Și apoi, când dădea cu praștia după păsări? Și când i-a sucit gâtul și n-a vrut să recunoască, niciodată, dar l-am prins cu palmele înroșite de sânge și numai el putea fi. Numai el!
— Poate că totuși nu el a fost…
— Mi-a citit toate planurile cu aripile mele, fără să știu, din jurnal. Eu aș fi vrut să-i fac o surpriză.
— Doamne…
— În noaptea aceea cu furtună, mi le-a distrus în așa hal, cu toporul, încât, n-am mai putut recupera nimic din ele. Atunci, eu cu ochii mei l-am văzut și nu i-am spus nici un cuvânt. Am tăcut acolo sus și l-am privit, cu câtă răutate le distruge. Dar am plâns în mine de fiecare dată cu lacrimi de lacrimi pe din afară și cu lacrimi de sânge pe dinăuntru. L-am iertat de fiecare dată. Adică, am încercat să-l iert. Dar toate amintirile astea nu se pot șterge niciodată din mine. De fiecare dată, în loc să mă fi întărit, faptele lui mă dureau insuportabil de tare. Tot mai tare și mai tare. M-am abținut cât am putut, să nu observe cât de tare m-a lovit. N-a știut nimeni de asta. Doar că n-am mai fost de găsit. M-am ascuns de toată lumea. Lui nu i-am arătat cât de tare m-a durut, pentru că vroiam să uit supărarea și să fie totul ca la început. Dar în fiecare zi plângeam câteva ore și mă întrebam în neștire “de ce? de ce?” De ce? te întreb acum și pe tine. Îți da seama că lucrasem un an de zile la aripile alea. În fiecare zi. Le luam în mâini, adăugam câte ceva la ele. Dreptei i-am spus Steph și stângii, Adele. Și m-ar fi zburat, nu aveam nici un fel de îndoială. Muncisem cu mare drag, sperând că am să-i fac lui cea mai mare bucurie din lume. Dar n-a fost așa. El, nu știu de ce, mă urăște…
— Te rog, nu mai plânge!
— N-am mai încercat să-mi fac aripi și n-am să mai încerc niciodată! Niciodată, Ella! Acum mă gândesc că a fost cea mai mare prostie pe care am făcut-o!
— Nu-i adevărat, Adele. Niciodată n-am văzut aripi mai frumoase! De fapt, n-am văzut aripi construite de oameni. Sau de copii, cum suntem noi. Crede-mă că veneam de multe ori la voi doar pentru tine. Să-ți admir aripile de pânză, să mă ascund între ele…
— Tu ești o fată bună, Ella. Și ești prietena mea. Dar el? Uită-te că, nu știu de ce, el a devenit dușmanul meu. Și nu pot să înțeleg cu ce i-am greșit? Știi, după furtuna din seara aceea, a doua zi, când a venit Nick la noi, cu vestea că în spatele șurii, furtuna mi-a distrus aripile, eu nu m-am dus în curte să strâng rămășițele de pânză. N-am putut. Steph nu s-a așteptat la una ca asta. Nu știu ce-a crezut atunci? Își imagina probabil că nu-mi pasă, că nu mă doare. Pentru că nu m-am arătat deloc. Niciodată nu-mi arătam supărarea. Am continuat să vorbesc cu el. Treaba ăsta nu știu dacă l-a bucurat sau l-a făcut să se simtă eliberat de povară, căci s-a dus cu băieții la fotbal, lucru de care el fugea întotdeauna. Pentru că în tot timpul meciurilor, noi, mereu meșteream ceva împreună. De-atunci s-a terminat cu invențiile noastre. El stătea separat și de la un timp era atât de rău încât, atunci când ne vedeam, nici măcar nu-mi răspundea la salut. Probabil că aștepta să-l salut pe el separat de restul de băieți și fete. Apoi nici nu s-a mai uitat spre mine. Nici nu mai mâncam împreună și nici nu mai venea la mine să-i fac freza când ieșea în oraș cu băieții. Eu stăteam singură. Singură, singurică. Uneori mă ascundeam și-l priveam de sus de pe zid. Începuse să umble cu fetele, nici nu mai știu care… Cu toate, de fapt, numai cu mine, nu. L-am lăsat în pace și el se simțea foarte bine fără mine. Stăteam de multe ori și speram să vină la mine. Chiar dacă nu și-ar fi cerut iertare, m-ar fi liniștit doar să simt că-i pare rău pentru ceea ce mi-a făcut. Să văd măcar că regretă puțin. Că poate îi e dor și lui de mine și de noi. Dar nu s-a întâmplat asta niciodată. Din contră. Cred că abia acum devenise fericit. Stricându-mi, mie invenția. Și apoi mi-a arătat că mă disprețuiește.
— Ce înseamnă…
— Uite, nici eu n-am știut până acuma, dar m-am uitat în cartea lui bunicu’. Am vrut să văd cum îi spune la cuvântul acela pe care el îl simte, pentru mine. Și am găsit cuvintele astea. Nu știu să ți le explic, dar uite, le-am notat aici în jurnal. Þine lanterna! Ai grijă că pe stânga e un șanț. Să nu cazi în el! Hai mai aproape. Stai, nu te uita aici! Așa. Stai să caut unde-am notat. Poezie… Submarinul… Simfonia… Stai un pic… Aha! Aici e. Citește cu voce tare!
— “Dispreț, egal, sentiment care face pe cineva să nu aibă stimă pentru altcineva sau să nu considere bun un lucru. Desconsiderație”. “Sfidare, egal, a privi pe cineva cu dispreț”. Aha! Am înțeles acum…
— Asta merit eu! Asta mi-a arătat el!
— Adele, eu știu de ce nu ți-a răspuns! Cred că nu știa cuvântul!
— Îl știe foarte bine! L-am văzut eu citind din cartea lui bunicu’. Știe, sigur. Apoi, a început să mă ocolească și să nu-mi mai spună chiar nici un cuvânt. Într-o dimineață, chiar, l-am văzut apropiindu-se de Tom și întrebându-l dacă nu îi e foame de-o pasăre, că-i face el rost de una. La mine, nici n-a mai privit. Am înțeles atunci că Tomy era mai important decât mine. Că Nick e mai important decât mine. Că tu ești mai importantă. Câinii de pe drum sunt mai importanți. Betty, Mara, țiganii de la râu. Gunoierii sunt mai importanți, oricine de pe pământul ăsta poate fi mai important decât mine. Oricine, oricine, numai eu, nu.
— Crezi?
— Nu cred. Așa este! Apoi s-au trezit el cu Nick să facă un concurs de lansat mini-rachete. Oricum, toți copiii își făcuseră câte una, după model, și voiau ei doi să facă zarvă printre fete. Dar nu aveau cine să-i arbitreze. Atunci, Nick m-a rugat să le vin eu în juriu, dar l-am refuzat. M-a întrebat de ce nu vreau și i-am spus că nu pot să vin într-un loc în care cineva mă disprețuiește. O fi vorbit el atunci cu Steph sau nu știu ce-au mai făcut, că Steph, mi-a lăsat un bilet în care mă ruga să le vin în juriu pentru că în ochii lui tot eu am rămas copilul cu invențiile cele mai bune. Treaba asta m-a supărat în plus. Adică de vorbit nu vorbește cu mine, dar atunci când a avut nevoie de mine, mi-a aruncat trei cuvinte în scârbă, ca la cerșetori: “ține și tu ceva, că oricum eu tot nu am să mai vorbesc cu tine…” Cam așa sunau cuvintele lui. Nu știu de ce și cu ce i-am greșit. N-am vrut să accept, deși, poate până la urmă, m-ar fi distrat și pe mine să-i privesc, lansându-și invențiile. Dar cred că mai tare m-ar fi supărat să văd că sunt doar folosită în jocul ăsta al lor. Disprețuită și lăsată singură acolo, în toată zarva lor. M-am tot gândit ce să fac și până la urmă i-am lăsat și eu un bilet lui Steph, în care îl întrebam, ca om, ce sunt eu pentru el? Și să-mi răspundă în numele prieteniei care fusese cândva între noi, sau pe care crezusem eu că o am. Mi-a răspuns că el m-a rugat și că dacă nu vreau să vin, e numai alegerea mea. Și că el tot n-o să-mi vorbească în continuare. De data asta, chiar nu mă mai tenta să mă duc. M-am întors pe zid și i-am privit de aici de departe. El era fericit fără mine. Alerga cu fetele și îi potrivea uneia niște frunze pe brațe strigând: “uite-așa se zboarăă… uite-așa se zboarăăă…” alergând cu ea, pe câmp și explicându-i cum să-și miște brațele în vânt. Poate că orice frunză plutitoare e mai bună pe pământul ăsta, decât aripile mele muncite cu drag, care trebuiau distruse, stârpite, călcate în picioare. Zdrobite cu toporul. Aripile mele, n-au fost bune!
— Adele, te rog. Lasă-mă să-ți spun. Eu n-am știut povestea asta, dar am să-ți spun ce mi-a zis înainte să plece…
— Dar nu mai vreau să știu, oricum. Lasă-mă să termin ce-am început de zis.
— Te las.
— Oricum, nimic nu mai contează, acum. A plecat fără să mă salute, fără să-și ia rămas bun, fără să-mi adreseze nici un cuvânt. Până și pe Tony l-a luat în brațe, când a plecat. L-am văzut mergând în jos, de-aici de pe zid. L-am văzut apoi oprindu-se la o căruță și urcând între gloata de fete. Am coborât zidul, mi-am luat bicicleta și am pedalat după el. Aproape că ajunsesem căruța, când l-am văzut ridicându-se și oprind căruța în fața podului. Eu aveam o șapcă veche pe cap și ochelari mari de aviator, să nu mă recunoască. Și purtam o pereche de pantaloni pe care el nu-i știa. Am încetinit și l-am pândit. A luat cele două genți mari și le-a aruncat peste pod, în mijlocul râului, unde apa e mai adâncă. N-am știut ce era în acele genți. M-am gândit că face asta pentru că refuză să plece. Că poate sunt bagajele lui, dar nu. S-a întors la căruță și a strigat să nu se mai oprească până la gară. Eu m-am oprit la pod. Era ca și cum, acel punct important, cu numele știm noi care, ar fi lăsat o parte din el, aici, în râu. Ar fi aruncat-o. Atunci am înțeles că nu mai trebuie să merg în urma lui, după acea căruță și să-l privesc cum ia trenul, pentru că oricum, nu se va opri. Am încercat să aflu ce era în acele genți. Am rămas pe pod și-am privit după ele. Într-un târziu am aflat ce aruncase el pe râu în jos…
— Ce, Adele?
— …
— Dacă nu poți, nu-mi spune…
— Erau toate lucrurile primite de la mine. Toate machetele pe care le lucrasem împreună. Toate biletele și scrisorile pentru el și toate mașinăriile pe care le inventasem noi împreună. A doua zi am găsit haina lui groasă de piele, pe cuier. O clipă, am sperat că s-a întors. Dar, nu. O uitase, sau o lăsase pentru mine, așa am sperat, pentru că mie îmi plăcea să o îmbrac iarna. Am luat-o repede pe mine și am căutat în toate buzunarele și în cel spart și în căptușeală, dar n-am găsit nimic. Nici un bilețel de la el. Nimic. Sperasem că mi-a lăsat totuși ceva. Însă, nimic. Haina, probabil o uitase…
— Of, Doamne! Să-ți spun ce mi-a zis?
— Nu. Lasă-mă trei secunde. Lasă-mă trei secunde…
— Te rog, Adele, ascultă-mă puțin…
— Uite, în partea dreaptă e o poartă de lemn și dincolo sunt câteva butoaie cu vin vechi, care se poate bea cu lingurița. Vrei să guști?
— Cum așa?
— Simplu. E ca un gem, cu gust de vin. Chiar foarte bun. Vrei?
— Adele, te simți bine?
— Da. Mă simt bine.
— Da, dar ce e în stânga?
— E tot un fel de cămară. Nimic interesant. Hai să vedem, totuși. Uite, am aici o legătură de chei, dar nu are rost să încercăm așa. Pune tu cu scula asta ca piedică aici și eu o să trag. Gata? Așa!
— Ce șmecherie!
— Nu-i mare lucru pe-aici. Uite, era mai demult un cufăr vechi pe care l-am dus la casa părăsită.
— Ce-s astea, Adele? Tot invenții de-ale voastre?
— Hi! Nu! Ce-s astea? Hi! Nu știu. Ceva aparate, dar sunt noi și foarte bune… Stai, nu te apropia de ele, să vedem. Luminează aici, te rog! Parcă ar fi camera prin care proiectează omul de la cabluri, filmul la cinematograf.
— Ai fost vreodată în cabina aia?
— De câte ori…
— Mă duci și pe mine?
— O să te duc într-o zi. Ceva nu-mi place mie aici. Nu se poate! Toate instalațiile astea nu erau aici când am fost ultima dată cu Steph. Din contră. Aici era chiar locul cel mai prăfuit și sărăcăcios. E ceva ciudat. Nu numai că mai umblă oameni, dar văd că și muncesc aici ceva. Nu-mi dau seama ce. Și, oameni egoiști sunt ăștia! Știi, doar le-am pus la intrare un carnețel să se semneze fiecare om care intră prin tunel. Și n-am găsit nici o urmă până acum. Foarte ciudat…
— Eu zic să mergem de-aici!
— Cred că zici bine. Hai!
— Ce faceți domnișoarelor? Ha, ha, ce căutați pe-aici, potcoave de cai morți?
— Amy, iar ne-ai speriat!!! Tu de fiecare dată când apari reușești să mă sperii? Dar ce faci aici?
— Păi, m-am rătăcit. Alergam dincolo de cimitir și o veveriță nenorocită și-a pus mințile cu mine să-mi fure aluna de-aici de pe braț. Atunci m-am împiedicat în niște crengi uscate și-am căzut într-o gaură. Și mi-a fost frică să ies, pentru că veverița aceea uriașă mă amenința cu ghearele ei, așa că, plimbându-mă prin groapa aceea, am ajuns direct aici.
— Doamnă Amy, vă rog să nu veniți cu prostii din astea… Că noi nu suntem copiii de grădiniță!
— Las-o Ella să ne povestească. Amy e prietena mea. Așa-i Amy?
— Sigur că da. Adele este singura domnișoară din orașul acesta, care mă înțelege și pe care am să o duc cu mine în țara florilor de tinichea. Când serile apun, așa ca aici, cu soarele roșu de primăvară, florile de tinichea se aprind și-l înțeapă pe soare în inimă, cu razele pe care el le trimite înainte de culcare. Înainte de… culcare! Nu trebuie decât să se arate, uneori, și florile de tinichea, mici și multe, reflectă înapoi, din miliarde de locuri razele, ultraviolete. Cum pleacă soarele la culcare? Asta e veșnica întrebare. Oricum, el e poleit cu lumină și lustruit bine, să strălucească. Pe dinăuntru însă, n-o să aflăm ce zace într-însul, decât atunci când el se va lăsa prins și despicat în malaxor.
— Și noi două o să asistăm la toată operațiunea asta! Vreau să mă duci cu tine Amy! Să nu uiți niciodată ce mi-ai promis!
— Mă tem că unele promisiuni e mai bine să fie uitate, Adele.
— N-am auzit, Amy, repetă, te rog!
— Desigur! N-am să te uit. Ar fi mai bine să plecați și voi, cât mai repede. Aici e o zonă bântuită de spirite rele. Le aud cum se apropie. Fugiți! Acum! Adele, să nu mai vii aici niciodată! Promiți, Adele? Niciodată!
— Poate că unele promisiuni e mai bine să fie uitate, Amy.
— Fugiiiiți!
— Fugim! Hai Ella! Hai, repede! Ai înțepenit? Haide!
— Adele, așteaptă-mă!
— Dă mâna! Haaai dupăă mineee! Eu știu mai bine druuumul!
— Mi-e fricăăă!
— Pssssst! Nu mai vorbi. Haaaai!
— Adele, chiar am auzit niște voci.
— Psssst. Mai avem numai un pic.
— Mi-e friiig!
— Și mie. Uite că ieșim imediat.
— Spune-mi Adele…
— Pssst… după ce ieșim. Aici e un tunel prin care n-am intrat niciodată. Mai avem puțin și ajungem.
— Ce-s alea?
— O să-ți arăt altădată. Ai grijă că aici e o groapă mare. Unu, doi, trei și… Gata. Vezi ieșirea? Aruncă făclia pe jos, să o stingem. Așa. Știi unde ieșim, nu?
— Deasupra cimitirului?
— Exact! Pune piciorul aici și hai…
— Dă mâna!
— Recunoști?
— Da, uite stegulețul albastru! Dar ce noapte e!
— Era și normal, Ella.
— Oare cât am stat acolo sub pământ?
— A fost un timp recuperat și apoi un timp pierdut și din nou unul recuperat, atunci când am început să fugim. Cu toate astea, tot nu știu ce să-ți spun. Acolo sub pământ, timpul își pierde măsurile. Nici n-are rost să ne mai gândim. Ce pot eu să-ți spun este că împreună cu Steph, am petrecut mult timp prin tuneluri. Și n-aș fi îndrăznit niciodată să-l consider pierdut, până în clipa în care el a plecat așa cum a plecat. Cu dispreț față de mine.
— Eu nu cred că a fost pierdut, că uite, m-ai adus și pe mine pe-aici și o să scrii și în jurnal despre asta.
— Așa e. Tu poți să crezi ce vrei, dar eu îl consider foarte pierdut. Furat pe nedrept. Mincinos. Și pierdut.
— Ce ne facem acum? Așa departe de casă. Cum o să ajungem? Adele, mi-e frică să nu mă bată mama.
— O să ajungi acasă în zece minute. Hai după mine. Dă, că luminez eu drumul.
— Cum?
— Mă crezi sau nu?
— Eu știu că tu întotdeauna ai dreptate, dar asta nu știu cum să o mai cred. Cum zici tu, să fie! Dar eu tot cred că am să capăt bătaie.
— O să-i spun eu mamei tale să nu te bată, că din cauza mea ajungi acasă așa de târziu. Bine?
— Bine!
— Uite cum facem! La 20 de pași de-aici e salvarea noastră. Vino să vezi!
— Ce-i asta?
— N-o recunoști? E remorca de la tricicleta aceea mare a lui Mol. I-am modificat roțile și i-am mai pus două. Are și direcție și frână. Uite! În trei minute am coborât dealul cimitirului.
— Pe-aici?
— Sigur. Hai că știu eu drumul și cu ochii închiși.
— Da’ n-o să ne batem de copaci?
— Nu!
— Totuși, poate ar fi mai bine să mergem pe jos?
— Ai înnebunit? Ajungem în mai bine de-o oră acasă. Vrei să capeți bătaie?
— Nu vreau! Nu!
— Atunci, urcă-te odată!
— Mă urc!
— Ești gata?
— Da.
— Pornim… Þine tu lanternaaa.
— Adeeeeele… aaaai grijăăăăă. Opreeeește!
— Am prins vitezăăăăă… ține-te bineeee…
— Mă țiiin…
— Să nu sari din remorcăăăă…
— Nuu…
— Ajungem repedeee…
— Ai grijă la copaaaci…
— Þine mai în fațăăă… lanternaa…
— Mi-au intraat frunzeee… în ooochi…
— Mai aaavem trei dâmburi mari. Þine-te biiine!
— Aaaauuu…
— Te-ai loviiit?…
— Bubaaa de la picioooor…
— Las-o-n-paace!…
— Încă un dâmb?
— Daaa… imediaaat…
— Undeee ajungeeem?
— Laaa drumul neasfaltat care duce la răscruceee…
— Acumaaa știiiiu… cuuum ne opriiim?
— Când îți strig eu săă fii gata, săă te pregătești să sari cu miiineee…
— Undeeee?…
— Acumaaaa… haaaai…
— Aaaau…
— Te-ai lovit?
— M-am speriat… m-am speriat de era să fac pipi pe mine.
— Nu-i nimic, Ella. Și eu mă speriam la început. Eu chiar m-am scăpat odată, când mă plimbam cu Steph prin cimitir. Bine că nu te-ai lovit. Asta e important.
— Parcă ai fi Steph, în persoană.
— Nu sunt! Și nici nu seamăn cu el! Îți dai seama cum am căzut aici pe fân prima dată, cu Steph? Drept peste el. Adică, în brațele lui. Cred că l-am lovit acolo undeva, că se tot ținea de pantaloni, pe drum, când nu mă uitam la el decât cu coada ochiului. Mă bucurase așa de tare drumul acela cu remorca la vale și săritura în grămada de fân, încât, nu știu de ce îmi venea să-l pup. Sau mai bine zis, să-i spun să mă pupe el. Că mie mi-e rușine să fac asta. Atunci l-am strâns în brațe tare, tare, cât am putut eu, și iar cred că l-am lovit acolo… Că în loc să se bucure, a oftat și s-a strâmbat una… Am zis că n-o să-l mai strâng în brațe niciodată, că nu știe să se bucure de asta. Și m-am simțit prost. Dar am pus mâna odată pe jurnalul lui și am citit ce scria. Că în seara aceea în care am coborât păduricea cu remorca, cea mai mare bucurie a fost că “Ea”, așa cred că-mi zicea mie uneori, în afară de “pitică”, l-a strâns în brațe. Eu nu știu ce-i cu băieții ăștia și nu prea pot să-i înțeleg cum sunt. Și de ce se poartă așa de ciudat, uneori.
— Adele, pot să te întreb ceva?
— Sigur că da. Hai să ne scuturăm de paie și să ne grăbim că uite cum trece vremea. Remorca o ascund aici până mâine seara când o să vin să o iau.
— Bine. Adele, femeia asta, Amy, e ne…
— Femeia asta n-are nimic. Ce să aibă? Nu e nebună, e prietena mea. Așa zicea și Steph. Dar nu. Eu o cunosc mai bine. Amy are fluturi. Adică, gânduri cu aripi. Să știi că în momentele în care suntem doar eu și ea, Amy este un alt om. Mie îmi place, oricum. Și cum vorbește atunci când mai sunt și alți oameni cu noi. E ca un fel de discuție secretă, între mine și ea.
— Da, dar e ciudată și înspăimântătoare.
— E un pic ciudată, e-adevărat. Dar și eu am fluturi, uneori.
— Adele, tu ești simpatică.
— Nu-i adevărat! Să știi că pe mine aproape nimeni nu mă suportă. Pentru că eu tac tot timpul. Si oamenii tăcuți nu plac nimănui. Tu ești singura, Ella și de-asta țin eu la tine.
— Și eu țin la tine, Adele, oricum ai fi.
— Și eu am ținut la el, oricum ar fi fost.
— Dacă ții la un om, ții, și gata!
— De fluturi, nimic nu te scapă.
— …
— Hai prin grădini! Ajungem mult mai repede. Să nu-ți fie frică de câini! Toți mă cunosc. Să nu dai din picioare sau să urli! Mai bine, nu te uita la ei, dacă ți-e frică.
— N-o să mă uit! Adele, să nu te superi pe mine, dar la toate nebuniile astea, tu chiar că semeni cu Steph.
— Așa am crezut și eu prima dată, că semănăm, și că îl iubesc pentru tot ce facem împreună. Dar, de fapt, toate acele lucruri le făceam numai eu. Și aripile și construcția asta uriașă pe care o fac acuma. Da, poate, într-un fel, cine știe cum... Numai că eu, nu am atâta curaj ca și el. Și nici nu pot face atâta rău cuiva, oricât de tare m-ar enerva acel om.
— Dar eu am crezut că voi v-ați împăcat, atunci, cu simfonia…
— Așa am crezut și eu. El s-a întors atunci doar ca să mă lovească și mai tare. Și nu știu de ce. Adică a vrut să ne împăcăm, ca să-mi arate foarte clar că mă urăște și mă disprețuiește. Am aflat că nu numai mie mi-a povestit despre submarin. Apoi, când m-am oferit să-l ajut la lucru, i-am propus să facem un vaporaș, eu jumătate și el jumătate. Știam că lui îi plac scufundările pământul și marea. Mi-a spus că da, o să-l facem și apoi mi-a vorbit ca la ultimele gunoaie și nici vorbă să ne apucăm de treabă. Oricum, nu era pentru prima dată când îmi vorbea așa. În plus, nici măcar nu mi-a răspuns la salut, când stătea cu fetele pe drum, la taclale. Ele erau importante și nu vaporașul nostru. Sau nu eram eu, în nici un caz. Am înțeles atunci că mă sfidează și că mă disprețuiește. Exact așa cum scrie acolo în carte. Că nu merit eu atenția lui. M-am simțit jignită tare și în toate felurile. De omul la care țineam cel mai mult. Uite că-i lumină la tine. Hai să ne grăbim!
— Adele, eu n-am știut povestea ta, dar o să-ți spun ce mi-a zis el înainte să plece. Și dacă vrei și dacă nu vrei să mă asculți. M-a rugat să am grijă de tine și să-ți stau aproape. Să te înveselesc și să nu te mai las niciodată să-ți construiești aripi, pentru că alea sunt cea mai mare prostie…
— Ai văzut? Am știut clar că mă disprețuiește. Aripile mele sunt o prostie…
— N-ai înțeles! Mi-a spus să nu te las să-ți faci aripi, pentru că te vor ucide.
— Poftim?
— Că îți dorești atât de mult să zbori, încât te vei urca pe zid și-ți vei da drumul de-acolo.
— Și aripile mele nu vor funcționa, pentru că sunt niște prostii…
— Nu!
— Că eu sunt bună de disprețuit…
— Nu! Că poți greși. Și se poate întâmpla ceva urât. Cu tu crezi prea tare în ele și poate într-o zi din asta în care ai fluturi, ai să îți dai drumul în aer și n-ai să te mai oprești până jos, pe pământ.
— Și ce-i mai pasă lui…
— Uite că-i pasă, dacă ți le-a stricat.
— Nu-i adevărat!
— A hotărât să plece pentru că nu mai suportat să te vadă supărată.
— Dar de unde știa că sunt supărată? Că nu i-am spus niciodată.
— Parcă nu se vede asta, Adele. Și că n-a știut ce să mai facă și cum să se comporte cu tine. Pentru că probabil orice cuvânt de-al lui, crede că te-ar fi rănit în plus.
— Minciuni! Min-ciuni! Nu-i adevărat! Minte! Știe foarte bine ce m-a rănit pe mine. Tăcerea! Disprețul!
— Poate că o să-ți scrie…
— N-o să-mi scrie niciodată, pentru că e un nemernic! Și pentru că nu are atâta bun simț să recunoască faptul că a greșit, sau să-și ceară iertare. El e fericit fără mine! E fericit că mi-a făcut rău. Se bucură din tot sufletul, pentru că e cel mai egoist și rău om de pe pământ. E fericit, Ella! Fe-ri-cit!!! Fericit!
— Asta nu mai știu, Adele.
— Aș fi vrut să am o singură dată ocazia să mă privească în ochi și să vorbim deschis. Dar nu este capabil să facă asta. Așa că o să rămână acolo unde e, în răutatea și în parșivenia lui. Uite că bunica ta stă pe balcon și te așteaptă. Þine asta! Vreau să ți-o dau ție.
— Dar ce e?
— Rochița mea cu aripioare. Bunica mi-a făcut-o și eu i-am pus gulerașul. Dacă o apretezi, ai să vezi că vei arăta ca o prințesă. Când o să miști capul, gulerașul se va mișca. De o parte și de alta. Arată ca două aripioare. Ai să vezi tu. Ia-o!
— Nu pot, Adele!
— Eu nu mai am ce face cu ea. Te rog frumos! Nici nu mai suport să mă uit la ea. O țineam ascunsă pe fundul ruxacului. Hai, fugi! Adică, stai că vin cu tine!
— Buniii! Am venit! Sunt acasă!
— Unde-ai fost, vagaboando?
— Vă rog să n-o certați pe Ella! A fost cu mine. Și să n-o bateți, că nu are nici o vină. Eu am ținut-o. Dacă vreți să bateți pe cineva vinovat, vin eu sus să mă bateți pe mine. Că eu am ținut-o cu forța, deși ea a vrut să vină acasă. Așa-i Ella?
— Da. Adică…
— Cine ești tu?
— Adele.
— Aha. Of, ce mai fată e și asta!
— Vă rog frumos!
— Am înțeles. Spune-i la Ella să vină liniștită că nu pățește nimic.
— Du-te liniștită!
— Mulțumesc, Adele. N-o să te uit!
— Sper!
— Cum?
— Nimic. Du-te liniștită!
— Buni, Adele e prietena mea!
— Ei, fata asta care umblă tot timpul cu blăstămatul ălalalt… Nu știu ce-o să se aleagă de ea! E și cu inimă dar e și prăpădită. Una din două va fi ea. Cum o să-și aleagă, sau cum o să-i dea viața.
— Noapte bună, Adele!
— Noapte bună, Ella!
— Adele are fluturi, Buni.
— Poftim? Are o crescătorie de fluturi?
— Da! Sunt cei mai frumoși din câți am văzut.
— Bine Ella, te iert. Dar să nu mai stai niciodată atât de târziu pe-afară!
— Și “de fluturi, nimic nu te scapă!”