agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-02-18 | [This text should be read in romana] |
Cartea zădărniciei (2008) lui Liviu Ioan Stoiciu aduce ca noutate de ultimă oră, în prima sa parte, dialogul sincer cu prietenul de-o viață Al. Deșliu. Acesta i-a propus în 2006 chiar lui, intervievatului – despre care putem afirma că ar fi cel mai apreciat scriitor optzecist (originar din județele Neamț, Bacău și Vrancea) – un chestionar de-a dreptul incitant. Răspunsurilor le dă curs retroactiv, în cele două sute de pagini care prefațează volumul. Interviul are lungimea pe care o merită în absolut chestionarul, foarte bine întocmit de către Al. Deșliu, decedat între timp, până la publicarea cărții, în iulie 2007. Urmează în Cartea zădărniciei partea a doua, “« Inspirații » de început”, c-un grupaj poetic intitulat “Versuri” și optsprezece “Proze scurte”, continuate de paginile de jurnal adolescentin și juvenil “Începuturi – file rupte din calendar” (de la începutul anului 1966, când L.I. Stoiciu avea aproape șaisprezece ani, până la aniversara sa de pe data de 19 februarie 1973, când împlinea douăzeci și trei de ani. Această carte autobiografică reprezintă, în ceea ce poate concentra ea mai esențial, însuși crezul artistic al scriitorului cu zâmbet arthurian de când s-a născut – ca dovadă stând grupajul celor treizeci și cinci de fotografii din final, “O viață în imagini”. O bibliografie amănunțită a operei poetice, epice, dramaturgice, eseistico-publicistice și de jurnalier e științific întocmită, rămânând incompletă doar printr-o secvență temporală de nouăsprezece ani (1989-2008) în privința atricolelor despre opera sa, din periodice. Numai câteva “Referințe critice” (șapte pagini la număr) – pentru că modestia sa nu-i permite să insereze mai multe –, întregește structura documentară a acestei Cărți a zădărniciei.
Începusem aceste note de lectură printr-o afirmație care pe mulți i-ar șoca – cu titlul “Un scriitor optzecist sută la sută”. Aș adăuga: peste suta de procente! Fără să exagerăm, întregul volum se citește ca un roman, sau de fapt se vizionează ca un spectacol ori film. L.I. Stoiciu ne-a mai pus în față și alte cărți fără cusur, despre care nici dușmanii personali nu pot aduce vreun reproș de ordin estetic: La fanion (1980, premiul USR pentru debut), Poeme aristocratice (1991, premiul USR pentru Poezie), Singurătatea colectivă (1996, Premiul Academiei sau “Mihai Eminescu”, tot pentru Poezie), Ruinele poemului (1997, Marele Premiu ASPRO), Post-ospicii (1997) și Poemul animal (2000) – distinse cu premiile Asociației Scriitorilor din București. Despre ultima distincție literară dintr-o listă mai lungă, Teatrul uitat (2005), care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor acum patru ani, am avut onoarea să discut în paginile revistei “Tomis”. Și romanele scrise acum zece ani de L.I. Stoiciu s-au bucurat de aprecierea publicului : Femeia ascunsă (1997, Marele Premiu “Alexandru Vlahuță” al Salonului literar Dragosloveni, Vrancea) și Grijania (1999, Premiul Național de Proză “Ion Creangă”, Humulești, Neamț). L.I. Stoiciu include în Cartea zădărniciei. Convorbiri de sfârșit cu Al. Deșliu & « Inspirații » de început (2008) și un ciclu poetic de-al său, scris pe la douăzeci de ani. Criticii literari n-au sesizat până acum că acesta constituie însăși faza inaugurală a discursului său depoetizant, anticipând total o poetică sarcastică specifică apoi optzecismului literar românesc. Intitulat cu modestie “Versuri”, acesta e alcătuit din unsprezece poeme, scrise între 1964 și 1972. Ele premerg altor patru cicluri sau “volume” scrise între 1974-1975, după cum recunoaște în postfața “O mărturisire a autorului” din volumul pam-param-pam (adjudu vechi), publicat în anul 2006 la editura Muzeul Literaturii Române: “Realitatea e că în anii 1974 și 1975 (când se deschiseseră concursurile pentru debut editorial) am definitivat și dactilografiat patru volume, care vor rămâne și de aici înainte în manuscris, în sertar (le vor arunca, după moartea mea, cei interesați; pentru a le încărca memoria, le consemnez aici titlurile: Libertatea de a fi, Sperietoarea și oglinda, Răsfrângeri și Măsura singurătății familiale, volume cu un alt stil decât cele care au urmat). În afara acestor patru volume originale, rămase în întregime în manuscris, mai am în sertar șapte volume originale, definitivate și dactilografiate între anii 1976 (eram la 26 de ani) și 1980 – pe atunci locuiam la Focșani! Ce-ar fi să le recitesc... A fost o experiență înnebunitoare, enervantă până la insuportabil: că nu de poezie ‘retro’ preoptzecistă (suprarealisto-postavangardistă mai degrabă decât postmodernă) aveam eu nevoie azi”. Cele șapte cicluri poetice scrise între anii 1976-1980 alcătuiesc cele șapte părți ale volumului pam-param-pam (adjudu vechi). Primele unsprezece poeme ale lui L.I. Stoiciu, care intră în Cartea zădărniceiei într-un fel la rubrica de restituiri, nu sunt deloc lipsite de valoare estetică. “Sunt trist” e o primă confruntare a eului poetului, aflat la scăldat, cu dura realitate a impunerii muncii voluntare din regimul comunist. “Toate curg”, al doilea poem, scris sub o dublă influență, cea a nomadului glas “aritmetizat” (Geo Dumitrescu) și a metodei onirice (Gellu Naum, Virgil Teodorescu) începe la modul epistolar, prin asumarea unui rol histrionic – sarcastică alură de îndrăgostit: “Umbra ierbii se ridică, apele se varsă-n/ infern, o/ vrabie și-un vrăbioi se bat pe paie sub/ salcâmul din ogradă –/ tu, iubito, când te întorci de la pol?/ Pe zona căii ferate, paște/ turma...// M-am tot gândit la visul de astă noapte să-l/ desenez pe hârtie, el/ învie morții, am auzit în somn. Zburam, deși mergeam/ pe picioare,/ nu țin minte ce nu aveam și ce spuneam, din/ cer cobora/ un cântec de muzică populară./ Cireșele de mai atârnau gânditoare. Un plop îmi/ aținea calea, slab la minte... Erau/ vremuri amare.” Încă cinci strofe din poemul intitulat după preceptul elin “Pantha rei” fixează mai întâi un tablou nocturn în care tânărul se întreabă dacă “luna e al treilea meu ochi, de fiară, care vânează”, apoi trenul din apropierea cantonului 248 unde a copilărit, lângă Adjudu Vechi, scrisul necalofil în plină natură, starea de reverie, solilocul: “« Mă caut ». Ștergi cu o linie ce-ai scris: jos,/ la poale, într-o râpă,/ sub o umbră de arțar, e-o fântână. Și scrii în loc,/ deasupra: într-o râpă e o carte.”. Apoi ne surprinde o întrezărire a vicleniei demonice prin frunzișul unui nuc (în postura lui Stavrogin al lui Dostoievski, se va complace și mai târziu, ca spirit convulsionat). Avem impresia că locul retras unde a trăit până la douăzeci de ani ar fi “o insulă a morții” lui Euthanasius, chiar dacă o prietenă sau o soră îi alină amărăciunea de la șaisprezece ani: “Și duduia asta tristă, care stă/ rezemată cu fruntea de tăciunii/ din vatra stinsă, în mâini cu o inimă ofilită: ar vrea să/ se mărite și n-o fură nimeni, mi-e frică/ să nu fugă singură pe/ ape.” Discurs abrupt, discurs pe brânci, discurs pus la șmotru, la încasat și dat bătăi ritualice, discurs fragmentat cu intenție, sintetizat fără nicio intenție. Discursul lui Liviu Ioan Stoiciu a ajuns pe dată la un grad înalt de spontaneitate, încât ascultarea sa ne plasează în sincronie absolută cu emiterea sa, la Adjudu Vechi. Al treilea poem – despre funeraliile cadrului rustic și chiar ale naturii – este intitulat “În fundal”. Poemul tripartit, cu o duritate infrangibilă de lexic și imaginar, e gândit să aibă ca primă parte un prolog de teatru absurd, unde apare un om otrăvit cu propria-i fiere provenită din decorul grotesc: “Un fulger înfipt într-un morman de carne, zgârci și oase,/ apă vie scursă, rădăcini ieșite printre buze./ În fundal, funerarii. Aer/ irespirabil, cu/ coarne... Stă zâmbind plafonului, întins în sicriul/ cu lacune ale memoriei. O, dulce/ seninătate.// Sfinți somnoroși, pereți măzgăliți cu obscenități./ Lumânare topită/ pe jos, pe marginea canalului. Lașule! Un/ canal de suspine. N-a vrut să/ mai trăiască, dar a înghițit o otravă ușoară, a scăpat:/ acum trebuie iar să se îndrăgostească, să suporte arsurile/ gastrice. Hiperacide, să sufere de sete/ și de foame, să numere stelele când are insomnie,/ să nu creadă în strigoi.// Străchini și oale, cercei și statuete de lut ars cu/ organele sexuale mărite, de făcut vrăji./ Sfială. Roșeață în obraji/ și atâția dinți sănătoși, care îl dor – mai bine murea.” Din cele două strofe ale acestui prolog ne-am dat imediat seama că titlul “În fundal” pune accent, la fel ca pictura abstractă ori naivă, pe un efect “trompe d’oeil” ori pe schimbarea bruscă a perspectivei spectatorului. Peisajul devine spectacol viu. Inanimatul cu animatul sunt în relație de substituție, dar ocurența lor simultană nu deranjează ochiul cititorului. În directă legătură cu suprafața obiectelor, intră în joc o întreagă artă a divinației, în intestinele otrăvite (haruspicii). În partea a doua a poemului aflăm că omul din “fundal” ar fi cerșetor, bețivan, fumător înrăit. Lui i se mai adaugă, în fața bodegii o babă “trântită”, “nemișcată”. Despre reificarea babei, a otrăvitului și a altui mușteriu – ca figuranți bahici – ne informează eul poetic-naratorial: “speră că e în viață, o scutură. Las-o,/ bă, în pace, că e beată-mangă. Baba/ ține o păpușă de cârpă în/ brațe”. Se schimbă după acest vers privirea epicizantă de până acum, pentru că apare o adresare către sinele auctorial: “îți seamănă ție” (dedublarea celui care constată este anulată – “păpușa de cârpă” țărănească prefigurând poetul în oglindă, vocea sa auctorială care se tot jignește). Până și otrăvitul devine melancolic, pleacă de la bodegă și se duce pe malul Siretului (aproape de Adjudu Vechi), deși plouă afară. Otrăvitul nu-i eul liric, deși e văzut autoscopic : “Stă și meditează. E acum întors pe un mal surpat: anii/ mei au trecut ca/ apa Trotușului până azi, s-au vărsat în mare, claie/ peste grămadă, dacă nu cumva au intrat direct în pământ./ Se ia cu mâinile de cap. Îmi e dor de laptele de capră/ din copilărie, îi spune la ureche chelnerului.” Ultima parte, epilogul poemului “În fundal”, opune tonul agresiv de mai înainte unei regăsite calmități de copil, unei sensibilități față de animale, făță de-un zbor miniatural ori milimetric ratat: “Un pui de vrabie încearcă să-și ia zborul, pe iarbă,/ în ogradă la noi, mi-e milă de el,/ fug în casă și prind pisica, să fiu sigur că nu-l vede,/ să-l înhațe.” Celelalte poeme din “Versurile” dintâi ale lui Liviu Ioan Stoiciu trasează biografie și o monografie a haltei (Cantonul 248) de lângă localitatea Adjudu Vechi. În “Mi-e teamă de mine” se folosește iarăși sondarea psihicului unei alte persoane (Frăsina, o colegă de joacă și de școală, care nu mai vine la întâlnire), dar și portretistica imaginară, suprarealistă – a “vrăjitorului Vasile”. Al cincilea poem, intitulat “În armată” este de fapt primul proces verbal, prozaic precum se scurge și viața cazonă. Liviu Ioan Stoiciu mărturisește în Cartea zădărniciei că, exact precum adolescentul George Bacovia, fugise și el de liceul militar, încălcând voința tatălui său; dar, paradoxal, a cerut să plece voluntar în armată, ca protest împotriva sovieticilor, care înăbușiseră “primăvara de la Praga” din anul 1968. În ciuda tonului imparțial, se strecoară și o fină undă elegiacă – care în subtext (“pe furiș”) n-ar fi decât o ripostă împotriva ateismului, ce a ajuns să-i spele creierul la sfârșitul armatei, când avea să se-angajeze miner la Bălan, în Harghita: “ești tânăr și nefericit, te/ închini la/ icoana sfântului ioan, patronul/ tău, scoasă pe furiș/ din portmoneu, o săruți, privești/ lung la cuibul de rândunele de sub streașina/ magaziei de vizavi// ai palmele reci, linia vieții se întretaie cu linia/ morții, îți închipui,/ ninge cu felii de pâine, ai vrea tu, ți-e foame, nu/ mi-e somn// îți pare rău că nu ți-ai făcut tatuaje și că n-ai/ jucat zaruri/ pe câmpul de instrucție/ mâine/ poimâine te eliberezi”. Poemul următor, “Vorbim singur”, e mult mai amplu, alcătuit din șase părți. Este scris în anul 1970, pe când L.I. Stoiciu a lucrat la o mină în Bălan și ar fi putut contacta silicoză în abataje, dacă nu ar fi trecut la munca de birou, apoi la redacția unui ziar. Sub formă epistolară, către “iubită”, intonația întinde curse ori ademeniri (“nu mă/ trezi la realitate, tu// ai o mușcătură pe umăr?” Imaginarul citadin, nu și versificația ori noua sintaxă atât de originale, este foarte asemănător cu acele universuri poetice ale lui Benjamin Fondane, Ben Corlaciu, Leonid Dimov, Gellu Naum, Constant Tonegaru, dar și cu acel limbaj amar, lucid și enigmatic din poezia de tinerețe – cuprinsă și-n volumul antologic Necunoscutul ferestrelor (care abia apăruse în 1969) – a lui Ion Caraion: “atâtea fantome care cerșesc pe aici, înghit urechi,/ nări, buze, pleoape. Și/ atâtea cuțite care mă străpung. Toamna. Ești/ gelos?// Măturătorii de străzi mângâie nervii frunzelor/ scoase din buzunar și/ întinse pe masă, seara, la chef de țuică/ galbenă.// tușul se întinde pe fiordurile din/ noi, se diluează, copacii/ inimii se/ scutură, cad din ei creioane coapte,/ desenul de lapte sperie/ păsările care vin să ciugulească, vorbim la pereți,/ singuri// va fi răsturnată aici o mașină plină de scoabe, nu/ va mai fi nimeni singur, vom fi/ împerecheați [...]// îmi aruncă în cap ligheanul cu apă în care s-a/ îmbăiat, după/ dragoste, după ce bate politicoasă la ușă, ești/ o lighioană// la căminul de nefamiliști, unde ceasul deșteptător se/ sparge, ce naiba l-o fi apucat,/ curge din el o lavă,/ acoperă linia ferată, o iau la fugă să salvez vaca/ din copilărie, visez cu/ ochii deschiși, azi am alt metabolism”. Celălalt poem de dragoste, “Atât de frumoasă”, conferă plasticitate, umor și oralitate comunicării unor stări de contopire trupească, ca în “Morgenstimung”-ul arghezian: “dragostea face parte din geografia ta, urci și cobori/ munți până scoți limba, îți/ simți sufletul/ odihnit la șes, te joci de-a cârtița, ai răsuflători,/ te confuzi cu locuri [...]”. I-a fost dat optzecismului literar să aibă și un cal troian, un Odisseus, un Lot, un rege Arthur, un drept susținător (de țeapă drăculească), pe Liviu Ioan Stoicu. Dacă grupul format din Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vișniec, Ion Mureșan, Ioan Holban, Adrian Alui Gheorghe și Mircea Nedelciu n-ar fi asigurat centrul valoric, de rezistență al promoției literare optzeciste, cu certitudine astăzi n-am fi auzit deloc de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina și de alți câțiva supranumiți, pretinși “greii” revoluției culturale anticeaușiste, sau ai postmodernismului în variantă schimonosită de ei, pe românește, “antropologică”. Șeful Cenaclului de Luni, Nicolae Manolescu, n-a oferit în anii ’80 un sistem interpretativ original despre poezia optzecistă, ci a așteptat ca Marin Mincu să-l emită, iar el să-l înhațe precum murena, apoi să-l rupă din toate articulațiile, cu falca sa inferioară, în rotații și îngițiri personalizate, care să-l digere. După 1990 acestor “postmoderniști” profitori, dirijați de Manolescu, nu li s-au mai conferit decât premii la comandă, neaducând aproape nimic nou în scrierile lor postdecembriste, deși în Postmodernismul românesc Mircea Cărtărescu îi consideră la categoria “hard”, iar pe alții mai valoroși decât ei, adevărații optzeciști, îi plasează în zona cenușie “soft” – crezând că ei au oscilat spre șaptezecism și chiar neomodernism, compromițând ideea de reformă ihab-hassanistă a Desant-ului din 1983. Având un spate acoperit, de trofeele activității sale (de nimeni altcineva), Liviu Ioan Stoiciu nu se sfiește să facă și bilanțul negativ al atmosferei din beletristica ultimului deceniu, aflată într-o derivă îngrijorătoare – după cum sună și una dintre întrebările chestionarului întocmit de către Al. Deșliu : “Spuneți-ne trei-patru lucruri care țin în loc literatura română actuală. Pe primul loc, deși e greu de crezut, Uniunea Scriitorilor – US (aflată la « centenar » în 2008) : ea se substituie operei scriitorilor care îi sunt membri, dar pe care nu-i reprezintă decât sindical. [...] Și faptul că și azi are valoare în primul rând scriitorul aflat într-o funcție (deși s-a demonstrat, de când a fost Societatea Scriitorilor Români în funcțiune, lăsată moștenire US, că funcția nu-ți dă decât autoritate morală, în cel mai bun caz, în plan social; în opera scrisă contează criteriul estetic), e semnificativ. Pe locul doi e politica literară a grupului care domină literatura română și azi, același care domina și o anumită parte a literaturii române înainte de 1989 (până în 1989 el era benefic; azi, acest grup a dat de gustul puterii literare și e corupt, sfera lui de influență e abuzivă), ocupând posturile-cheie din US, de la filialele ei teritoriale și de la revistele care apar sub egida US, înmulțite anume, să poată să controleze totul. Pe locul trei e critica literară – în absența criticii de autoritate, s-au relativizat într-atât criteriile estetice, încât totul a devenit o apă și un pământ, până și scriitori din linia a șaptea au ocupat prima linie a literaturii române și ierarhiile literare au fost total bulversate (fiecare gașcă literară are șmecheria ei de promovare « valorică »), a dispărut competiția reală literară, acum suntem egali cu toții (e și efectul multiculturalismului literar la mijloc, ideologizat, ca și efectul postmodernismului). Înmulțirea editurilor particulare și a revistelor literare independente a făcut să explodeze veleitarismul cu ștaif, al celor ce au terminat o facultate, au bani și cred că e normal să-și valideze licența sau doctoratul cu o carte, pentru carieră (plus pensionarii, care-și amintesc azi că au scris în tinerețe versuri sau proză de pension și li se pare normal să le publice; sau copiii, care-și încântă la culme părinții, părinți ce le plătesc fericiți debutul neapărat supradotat; sau intelectualii frustrați, lipsiți de talent nativ, care n-au reușit să publice până la Revoluție o carte, și-și umplu rafturile cu producțiile lor în numele lui « Vă arăt eu cine sunt »). Sigur, n-ar fi nicio problemă că se publică fără discernământ, dacă sita critică și-ar face datoria, din păcate însă, pe zi ce trece, critica literară se deprofesionalizează alarmant. Și dacă ai o critică mediocră, pe piedestal e ridicată literatura mediocră. Trist e că nu avem critici « pentru export », nicăieri critica românească nu e recunoscută (doar eseiștii sunt acceptați în străinătate, dar numai dacă au texte de literatură comparată din care să lipsească literatura română, necunoscută pretutindeni) – asta spune totul, critica trage literatura română în jos. [...] Pe al patrulea loc aș pune miza mică pe care joacă literatura română, scriitorul de limbă română. Mă refer la prozatorul și dramaturgul român, fiindcă din partea poeziei nu avem de ce să ne plângem, suntem la vârf (normal ar fi să ia Premiul Nobel pentru Literatură un poet român, nu știu de ce se amână atâta recunoașterea poeziei scrise în limba română, o fi și prost tradusă?). Intrarea în Uniunea Europeană va mai schimba miza și perspectiva epică și dramatică a scriitorului român?” Un subcapitol al primei părți din Cartea zădărniciei lui Liviu Ioan Stoiciu este intitulat “« Să te pui bine pe lângă Manolescu »”. Dizidența mai mult sau mai puțin mascată de care au dat dovadă Ion Caraion, Paul Goma, Marin Mincu și Liviu Ioan Stoiciu în rândurile USR, încă de dinaintea evenimetelor din 1989, ar fi putut să-l pună pe gânduri pe cel mai longeviv ocupant (actual) al tronului acestei onorabile instituții care în 2008 și-a sărbătorit centenarul – după cum remarcă și autorul cărții. Trebuie redat în întregime acest subcapitol polemic care parcă e desprins din Procesul lui Franz Kafka, pentru că aplicarea stereotipă a titlului (intrarea la stăpân) a însemnat dobândirea cheii succesului pentru mulți neaveniți din lumea scriitorilor și criticilor de după 1990: “În sfârșit, o structură de autoritate (mereu contestată de o anumită parte a scriitorimii române, firește, ideologizată), aparte, oficială, a fost (și este) aceea a juriului premiilor literare anuale ale Academiei Române. Plus structura literară « Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova », a juriilor premiilor ei anuale pentru literatura originală scrisă în limba română, care cuprinde și scriitori din România... Ce ar fi de reproșat tuturor acestor structuri cu jurii care acordă premii anuale? În primul rând că toți scriitorii care au funcții sunt premiați! Iau atâtea premii cât sunt în funcții, că te întrebi unde erau acești scriitori până acum – nu e de ajuns că sunt lăudați tendențios de ‘critică’, înălțați în grad. De aici atâta ‘diversitate’ de premii, să nu mai știi ce să crezi. Dintr-o dată, dacă are funcție, devine scriitor important, deși nu e. Apoi, Institutul Cultural Român – ICR – are o structură de traduceri ale cărților originale, cu ‘juriu’: inevitabil, sunt traduși cei cu funcții și cei aflați în grațiile grupului care domină literatura română (din stirpea lui N. Manolescu), nu alții. Tot ICR are centre culturale (15, conform unui nou recensământ) la care sunt invitați scriitori români să-și dea în stambă – știți deja la ce scriitori corecți mă refer. O structură (legată tot de mafia literară, care face și desface) e aceea care pune la punct programa școlară (condusă de același N. Manolescu, predată pupilei sale Liviu Papadima, un universitar care nu citește literatură originală) și vine succesul garantat al scriitorilor publicați în manuale, după considerente nu e greu de ghicit de ce fel. N. Manolescu și slujitorii săi interesați (și genul lor de a percepe literatura română azi, trecută printr-un singur filtru) au ocupat tot spațiul literar public, de la reviste importante la edituri care contează, chiar și paginile de cultură ale ziarelor: comanda vine automat. E la modă o literatură « decentă », « subțire », « inteligentă » (universitarii o cultivă), dar fără șansa de a fi perenă, ea va umple doar spațiile rămase goale din istoriile literare. E de-a dreptul o nebunie că sunt eliminați din competiția literară autorii (și cărțile lor) care nu sunt pe gustul celor ce au acaparat literatura română azi. Și care nu lingușesc liderii Grupului Dominant, ci-și văd singuratici de drum. Așadar: dacă vrei să fii un scriitor important, trebuie « să te pui bine pe lângă Manolescu », nu să scoți cărți de valoare! Mai exact, N. Manolescu însuși a devenit o structură literară: ce am să-i reproșez? Personalitatea domniei sale a înflorit, eu l-am admirat, și-a împrăștiat semințele dogmatice (dau roade, majoritatea otrăvite), nu e greu de înțeles ce va urma, natural… Trebuie să așteptăm să i se irosească de la sine și capitalul moral-abisal adunat.” Multe pasaje ale “« Inspirațiilor » de început” merită a fi rezumate, pentru că citarea lor în întregime ar priva publicul cititor să descopere semnificativul suspans al Cărții zădărniciei, ce se pitește chiar printre amănunte. De exemplu, pentru a reconstitui mozaicatul autoportret al lui Liviu Ioan Stoiciu, vom rezuma pagini întregi, referitoare la următoarele sale etape, pe care le verificăm și în jurnalul de la sfârșitul Cărții zădărniciei : 1. Viața aspră într-o familie numeroasă. Plecarea timpurie de-acasă. Schimbarea a zeci de locuri de muncă. Debut cu poezii, proză, articole la reviste culturale precum “Tomis” și “Steagul roșu”. Aprecierea dată de către Ștefan Augustin Doinaș (același mare eseist și poet care l-a remarcat și pe poetul Marin Mincu). Anul 1973 – an de cotitură, cu șapte tentative de sinucidere. Activarea până în 1975, ca poet, prozator fără operă publicată, șef de cenaclu la București ; 2. Căsătoria sa. Nașterea fiului. Studii mult mai intense și siguranța de sine oferită de obținerea, prin concurs, a postului de bibliotecar. Debutul editorial – în antologii poetice mai întâi, în 1977, 1978 și 1979. Tot Ștefan Augustin Doinaș este cel care îi cenzurează tacit, la editură, debutul editorial propriu-zis, cu volumul La fanion. Acesta apare abia în 1980. 3. Perioada de ascensiune pe plan artistic 1981-1989. O poezie de-a sa este citită de către Virgil Ierunca la postul Europa Liberă, ceea ce îl transformă pe L.I. Stoiciu în persona non grata. Obține premiile Uniunii Scriitorilor, însă i se interzice să intre în această breaslă, deși regulile stipulau că ar fi avut imediat dreptul, prin distincțiile literare avute. Distanță luată față de grupul optzeciștilor, patronat de către Ov.S. Crohmălniceanu, și de Nicolae Manolescu. Þinerea în lanț a optzecismului naște un program estetic, bine intuit de scriitori. Protest într-o scrisoare deschisă față de dictatorul N. Ceaușescu. Marginalizarea socială a sa la Focșani. Filarea sa și a rudelor care-i ascund manuscrisele (sora sa le îngroapă în pământ) de către Virgil Măgureanu, viitor șef S.R.I., care pretinde și azi că a fost persecutat de către regimul comunist, ținut în arest la domiciliu. Desfacerea contractului de muncă al lui L.I. Stoiciu de la biblioteca din Focșani, cu o lună înainte de evenimentele din decembrie 1989. 4. Numirea sa ca președinte de județ, în iarna anilor 1989-1990, slujbă foarte avantajoasă din care va demisiona după o lună. Solidarizarea sa, ca publicist, cu fenomenul protestatar “Piața Universității”. Criticarea dură a tendințelor retrocomuniste. Dezgustul față de orice orientare politică, de stânga și de dreapta. Perioada dintre anii 1990-1992, ca șef de redacții, îl face să se ferească pe viitor de titulatura (răspunderea colosală, coruptibilă la noi, românii) de șef, baștan, pentru că el nu acceptă niciun compromis, niciun rabat de la calitate în activitățile sale. Satisfacția că adversarii optzeciști îi recunosc, măcar prin premierea noilor sale volume de poezii, rolul decisiv jucat în literatura contemporană, din ultimele două decenii ale mileniului trecut. Publicarea de proză fantastico-ludică. Activitate publicistică susținută, mai ales la revista “Viața românească”. 5. Primul deceniu din mileniul al treilea îi oferă scriitorului o dezamăgire foarte mare. Nicolae Manolescu hotărăște samavolnic încetarea bruscă a activității la “Viața românească” a lui Liviu Ioan Stoiciu. Păstrarea locului de muncă, doar ca “adjunct” de șef al acestei prestigioase reviste stipendiate din păcate, ca multe altele de U.S.R. În 2005 primește premiul Uniunii Scriitorilor și pentru dramaturgie. Participă în juriile multor concursuri literare, din București și din întreaga țară. I se traduce opera. Redactează jurnalul din 2002. Experiența “stoică” și de critic literar îl face inițial să recunoască, puțin rezervat, “noua generație”, a “douămiiștilor” radicali, apoi să aducă împotriva lor argumente estetice pertinente, care ar nega faptul că literatura română asistă la nașterea unui nou val ori fenomen douămiist, de calibrul celui șaizecist neomodernist ori chiar optzecist. L.I. Stoiciu este de părere că douămiiștii ar fi nepoții optzeciștilor (dacă nouăzeciștii au avut apanajul filierii directe din aceștia). Vizionar, el așteaptă ca măcar “douămiizeciștii” ori Deceneii – i-am denumi noi, mai plastic – să realizeze pe deplin ruptura așteptată. Acceptă că printre cei care au debutat între anii 2001-2008 sunt și scriitori remarcabili, care au un cuvânt greu de spus (înșiruie câteva nume). Însă tendința douămiistă de-a ignora cu desăvârșire tradiția literară, cultivându-și exclusiv numai între ei operele (pe site-uri, în tiraje elitiste), fără un minimum teoretic la bază, decât unele impulsuri venite cam artificial dinspre unii critici remarcabili, i se pare cu auguri dintru început nefavorabili. Sarcasmul, optimismul, noblețea care reies la orice pagină a acestei Cărți a zădărniciei ni-l fac mai mult decât un prieten apropiat, glumeț însă și curajos în mustrări, pe Liviu Ioan Stoiciu – un Arthur al scrisului românesc, un Merlin al poeziei românești contemporane, la umbra talentului căruia au stat trei promoții literare: cea optzecistă, nouăzecistă și cea douămiistă. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy