Pelerinajul este exprimat prin credincioșii care călătoresc spre un altar sau un loc sacru pentru a primi ajutor divin, ca act de omagiu adus divinității în care cred, sau ca act de penitență. Pelerinajul reprezintă și o oglindă a istoriei popoarelor, a vieții lor sociale.
● Sanctuarul Casei Imperiale de la Ise, Japonia, timp de veacuri milioane de pelerini și-au manifestat respectul deosebit pentru împărat și națiune. Ca veche religie statală, șintoismul păstrează și astăzi rolul de coeziune națională, structurându-și riturile conform organizării sociale nipone, în concordanță cu ierarhiile economice și politice. În fiecare toamnă, la Ise, monahi, oameni de vază și simpli pelerini cinstesc primele spice de orez ale anului printr-un cortegiu emblematic și impecabil. Pelerinii și pelerinajele reprezintă momente privilegiate în viața spirituală a credincioșilor, locurile și traseele sfinte mobilizând mulțimile. Dincolo de chipurile debusolate ale pelerinilor, pripiți în a obține senzorial recunoașterile divine, poate fi văzut și un revers al acestor chipuri, etalat prin actele de escortă polițienească, politicoasă totuși, ale acestora spre locurile sacre.
● Acum peste un secol și jumătate, Bernadette, o simplă păstoriță, a văzut-o pe Fecioara Maria într-o peșteră, lângă Lourdes, Franța. Aici vin anual milioane de pelerini. Locul e împresurat de magazine, cafenele, restaurante. Al doilea aeroport de chartere francez și al doilea oraș hotelier după Paris, Lourdes e o întreagă industrie. Nu se poate spune că relația dintre cult și comerț este un fenomen fără precedent. Giulgiuri, moaște, așchii din Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, e cunoscut ce bogăție constituiau aceste relicve pentru abațiile din epoca medievală. Astăzi, Biserica are drepturile de autor asupra imaginilor, valoarea de piață a burgheziei locale, cu turismul ca principală activitate. Între cele două, în dughene, pelerinul caută ofranda, obiectul palpabil ce-l va îndruma spre sacralitate. Și el primește după cât plătește.
Ca semn al timpului, azi, sanctuarul de la Lourdes e bicefal. Liderii religioși se ocupă de organizarea celor sfinte, iar șefii laici gestionează localurile, Lourdes fiind astfel o adevărată societate, care are impact asupra orașului, departamentului și chiar regiunii, după cum recunosc și oficialitățile locale. Sanctuarul trăiește din ofrande, ele reprezentând 70% din venituri. Bugetul e de 131 de milioane de franci, cât al unei întreprinderi mijlocii. Sanctuarul e al doilea patron al orașului. Paznici, recepționeri, electricieni, zidari, jurnaliști, tipografi. Totul este rentabil și eficient, numai dacă ținem cont că aici se consumă 860 de tone de ceară anual. Și totuși, Lourdes nu este o întreprindere obișnuită, fiindcă sanctuarul oscilează între concret și invizibil, de unde apar și confuziile. Dincolo de contradicția aparentă, pelerinul își caută locul. Pentru el, orice obiect, orice gest reprezintă un intermediar al sacrului. Dincolo de kitsch și plastic, simbolurile rămân simple, cu o eficiență dovedită din vremurile străvechi. Adaptându-le la modernitate, Lourdes a găsit se pare cheia succesului său. Trăim azi, până la exces, în cultul imaginii. Renăscut în modernitate, Lourdes evoluează și el. Riturile și simbolurile rămân neschimbate, beneficiind în prezent de tehnologia agresivă, care ascunde deseori granița dintre celebrare și spectacol, dintre sacru și surogat.
● Se poate spune că istoria unui sanctuar e și o istorie a imaginilor. În alt loc de pelerinaj, Fatima, privirea candidă a trei copii păstori redau puritatea viziunii din mai 1917, când au văzut-o pe fecioara Maria pe un arbust. Apoi, se poate spune că nimic nu indică în aceste imagini Portugalia vremii, noua Republică ce încerca să modernizeze țara, să separe Biserica de Stat, să legitimizeze căsătoria civilă, să laicizeze învățământul. Biserica și-a făcut datoria chemându-i pe credincioși la locul miracolelor. În octombrie 1917, mii de pelerini au văzut soarele dansând pe cerul Fatimei. Fecioara nu s-a întors, dar a vorbit despre rugăciuni, cât și despre degringoladele sociale ce vor urma. Lucia, singura supraviețuitoare dintre cei trei vizionari, a rămas imaginea întrupată, construind Fatima pe imaginile sacrului. La doi ani după hierofanie, s-a ridicat o capelă, iar după alți zece ani, o biserică. Pelerinii au început să vină apoi din abundență.
Biserica portugheză a făcut din Fatima simbolul luptei, ca miză națională în combaterea laicizării și a comunismului. În 1932, premierul António de Oliveira Salazar instaurează în Portugalia „Statul Nou”, un regim autoritar și corporatist, cu rădăcini din fascismul italian și fundamentat pe valori catolice. La început, regimul transformă Fatima într-un reper politic, o armă simbolică a cruciadei anticomuniste, „Cruzada”, care va deveni imediat internațională. La vremea aceea se putea vedea că lângă Salazar era mereu Lucia. Apoi a fost și la întâmpinarea lui Paul al VI-lea, primul papă venit aici, de două ori, în anii ’60. Ea a fost decorată, în plin Război Rece, cu Roza de Aur, fiindcă ceruse convertirea Uniunii Sovietice. Televiziunea a avut atunci un rol deosebit, recunoscut și de Conciliul de la Vatican, în răspândirea în lume a imaginii vii a Luciei. La sfârșitul Războiului Rece, a fost rândul lui Ioan Paul al II-lea, ca pelerin, să se întâlnească cu Lucia, și să o binecuvânteze. În secolul XX, sanctuarul de la Fatima și mesajul său au constituit o armă, mânuită de politicieni și susținută prin propagandă, dar azi, mesajul politic e voalat, altele fiind prioritățile. Pelerinajul pare a-și schimba chipul, dacă nu se va întoarce la imaginile inițiale care au alimentat credința curată a fiecărui pelerin.
● În Arabia Saudită, ministerul de resort dedicat Pelerinajului difuzează anual în toată lumea un reportaj pentru pelerinii care se pregătesc de drum. În spatele propagandei, pot fi sesizate însemnele puterii. Clipele consacrate mobilizării spirituale, sunt pentru credincioși și reflexul apartenenței la comunitatea națională, pe lângă cea religioasă. Această vocație le-a conferit celor care controlează locurile și traseele sfinte un prestigiu și o legitimitate morală de excepție. Orice musulman, în limita posibilităților, trebuie să meargă o dată în viață la Mecca. Din 1924, dinastia saudită a făcut din orașul de baștină al Profetului un mecanism economic excepțional, sejurul milioanelor de pelerini aducând țării sume considerabile. Însă, remarcabila afacere comercială afectează bugetul altor țări, mai ales din Africa neagră islamizată, îndatorându-i pe pelerinii care muncesc ani de zile ca să facă acest pelerinaj. Această veritabilă industrie nu-și ascunde dimensiunea politică, miza capitală. Þinerea sub control a spațiului sacru de către Islam, le oferă autorităților saudite o putere asupra milioanelor de musulmani. Gestionarii locurilor sfinte devin paznicii credinței și își extind influența la toate nivelurile, pelerinul și pelerinajele rămânând un exercițiu de putere.
● Orașul sfânt Touba adună anual sute de mii de pelerini. Este Magal, marele pelerinaj al Mouridismului, o confrerie senegaleză, păstrătoare a învățăturilor unui musulman pios, șeicul Amadou Bamba. Timp de câteva zile, Marea Moschee e centrul spiritual al ceremoniei comunitare, cadențată melodic de „Kasaide”, versetele sfinte scrise de fondator. La sfârșitul secolului XIX, Amadou Bamba a predicat în Senegal, administrația colonială franceză fiind amenințată de influența sa. Șeicul a trebuit să fie deportat în Gabon, în acest exil devenind un simbol mitic al luptei anticoloniale. După o sută de ani, mourizii au devenit unul din stâlpii puterii senegaleze. Proveniți din toate categoriile sociale, din toate ținuturile, din emigrație, în zilele noastre pot fi văzuți miile de pelerini cum se îndreaptă spre Marea Moschee, ca să cinstească mormântul fondatorului și să se purifice prin venerarea imaginii lui sacre. Prin traseul codificat și simbolic, pelerinajul reflectă însăși viața socială. După vizitarea morților, se vizitează cei vii. Comunitatea mouridă e sub autoritatea absolută a unui Mare Calif, descendent direct al șeicului Amadou Bamba și unic proprietar al orașului sfânt. Indiferent de statutul social al pelerinului, el ascultă vorbele descendentului, îi cere un favor sau îi arată doar credința.
Magalul e și imaginea organizării economice, temelie a puterii confreriei și a conducătorilor ei. În timpul pelerinajului, străzile sunt pline de mii de artizani și negustori, dornici să-și vândă produsele, să încheie contracte, să se promoveze. Verigă într-un sistem bine adaptat și ierarhizat cu strictețe, fiecare își achită contribuția la superiorul său direct, care îi oferă un procentaj celui mai mare lider. Strânse pentru demnitarii mourizi, aceste sume mari vor fi parțial reinvestite într-un oraș care rămâne proprietatea lor privată. Anticameră a puterii, locul de odihnă a lui Amadou Bamba atrage notabilități, factori de decizie, pelerini importanți. Religioasă, politică, puterea se confundă. Ca spațiu sacru, pelerinajul rămâne însă miza unei acțiuni tainice pentru credincioșii devotați.
● De secole, milioane de pelerini străbat Europa spre Santiago de Compostela. La un 25 iulie, de ziua „Ofrandei Naționale”, regele Spaniei se închină la patronul național, Sf. Apostol Iacob. Are loc vizita oficială, sub arcadele sacre, ca un bilanț anual, înainte de a deveni, pe durata celebrării festive, primul dintre credincioși. Legăturile puternice spirituale unite cu cele temporale rămân mereu active în locurile sfinte și în pelerinaje. Aici, ca și oriunde, semnele sacrului și ale puterii se întâlnesc și se unesc. Profanul, sacrul, fervoarea, spectacolul, se contopesc în pelerinaj, eliminând granițele dintre ele.
● În Sarnath, Buddha a ținut prima sa predică. Până în Evul mediu, aici au apărut temple și mănăstiri, atrăgând mii de pelerini, dar și cohorte de comercianți și funcționari, care au făcut din acest loc un punct cheie în nordul Indiei. Turci, budiști și hinduși s-au bătut pentru Sarnath secole la rând. Invazia otomană a fost cea mai pustiitoare, ștergând splendoarea sa, schimbând rutele comerciale și interesele politice. Pelerinii aventurați aici, puțini la număr, nu resimt nimic din gloria trecută. Ruinele rămase, iar câte un budist așezat pe o lespede, care privește în gol înainte, exprimă taciturn „adevărul despre suferință”, propovăduit de Buddha.