Am primit la început de an, de la prietenul Cornel Rodean, un volum de proză umoristică, „Bărcile din tren”. L-am citit precum autorul coperții (Ovidiu Repede), mai ales că o bună parte din texte îmi erau cunoscute de aici, de pe agonia. Acesta a constituit un mare avantaj, mi-am refolosit în cronica de față comentariile de atunci.

Autorul demonstrează prin povestirile sale un lucru - dacă ești un bun observator, n-ai nevoie de imaginație, găsești subiecte în viața de zi cu zi. Sunt descrise întâmplări uneori ieșite din comun, chiar paradoxale, pline de tâlcuri ascunse și de un umor fin. În această categorie aș încadra schițele “Îngerul păzitor”, “Întâmplare bizară”, “Primul client”.
Dacă tot am vorbit de umor, aș face o primă observație, referitoare la subtitlul “Proză umoristică”. Cititorii s-ar putea aștepta la cascade de poante, care să stârnească hohote. Nu, fiecare povestire îți iscă un zâmbet în colțul gurii. Dar mai mult decât atât, te pune pe gânduri. Cred că mai potrivit ar fi subtitlul “Proză satirică”.

Cel mai des sunt combătute prejudecățile. Prejudecăți de pe vremuri (“Curajos ca soldatul sovietic”), prejudecăți sociale („Bărcile din tren”), naționaliste („Iarba verde de acasă... din Ardeal”), regionale („Oltenii sunt isteți”) sau despre diverse hobby-uri („Farmecul vânătorii” și „Adu minciogul!”).
În acestea, dar și în alte texte („Nuntă ca-n povești... de groază”, „Jumi-juma”), precum și în cele prezentate mai jos, satira e suculentă.

Aș numi schița “Am ceva aici...” proză scurtă epigramatică. Rar mi s-a întâmplat să citesc o proză scurtă atât de asemănătoare cu o epigramă. Iată:
- este mult mai scurtă decât altele, tot așa cum o epigramă este mult mai scurtă decât alte poezii;
- este satirică, în special prin aceea că secretarul, bănuitor datorită unor precedente, suspectează o încercare de corupție;
- are umor exact ca o epigramă, care te face să zâmbești abia după ce s-a terminat;
- construcția pregătește impecabil pista falsă;
- poanta - total imprevizibilă - se găsește în ultimul paragraf.

Dacă “Am ceva aici…” poate fi considerată asemănătoare cu epigrama, atunci “Aventuri cu termopane… și americani” poate fi comparată cu o fabulă. Nu pentru că ar avea drept personaje niște animale, ci pentru că finalul amintește clar de morala explicită a unei fabule. “În concluzie, degeaba ești tu foarte organizat, când depinzi de meseriași români și de prieteni tot români (chiar dacă trăiesc în America de câțiva ani)!”

Am lăsat la urmă “Fals tratat de alimentație sănătoasă”, așa cum e și în volum, de altfel. De ce mi-a plăcut? De mai bine de zece ani primesc email-uri despre o alimentație sănătoasă. La început aveam mare încredere în litera scrisă (obișnuință din copilărie) și încercam să respect indicațiile. Până când am constatat că multe se bat cap în cap. Vă dau un singur exemplu, din multele sfaturi primite. Pentru a preveni îmbătrânirea, trebuie să bei minim doi litri de apă în fiecare zi. Dar de curând am primit următorul email: "În studiile sale, cercetatoarea scoțiană Margaret McCartney arată că, dacă un om bea apă fără să-i fie sete, pot apărea unele deficiențe: puterea de concentrare scade, în loc sa crească." Cum să n-o cred, când eu constat că puterea mea de concentrare a scăzut față de acum 40 ani?
Toate aceste indicații contradictorii m-au enervat și m-au amuzat în egală măsură, drept care mă bătea gândul să scriu un text pe tema respectivă. Acum nu mai e cazul, Cornel Rodean l-a scris mai bine decât aș fi făcut-o eu.
Mai mult, am reținut de aici pontul cu șoriciul de porc, îmi place la nebunie. Anul ăsta voi uimi la festivaluri toată floarea umoriștilor cu podoaba mea capilară.

Iar morala acestei cronici (ca să fiu în ton cu autorul) este că volumul merită neapărat citit. Dacă nu-l aveți încă, luați legătura cu Ștefan-Cornel Rodean!