Corina Monea este adepta amestecurilor, alchimiilor, parcă o și văd învârtind cuvintele într-un bol magic așezat pe pirostriile cănite ale vieții, încercând să se/ne iluzioneze și să scoată din această fiertură măcar culoarea iubirii, dacă nu cumva chiar iubirea pentru care, spune ea: îmi iau pantofii, sufletul,rujul, dispar. Titlurile sale au culoarea iubirii, din ele curge iubire, unele sunt de sugestie: imperfectul vocalic al dragostei; ziua dintâi, iubirea; amiază cu dragoste. La fel de impregnate liric sunt versurile de dragoste metaforice cum: cu veste de salvare pe dragoste/ noapte venețiană; consumul autorizat de iubire; să vizitați aleile acesui parc/ în care s-au scos băncile la îndrăgostire/ pești, lene și duminică umedă. Poeta relevă dragostea în toate formele ei. Se desfășoară/ înfășoară pe acea stare de nedumerire, de uitare de sine, de visare în timp ce totul curge, alunecă ori zboară, se înalță, se desprinde de realitate.

Anotimpurile sunt incluse într-o geometrie personală. Autoarea se vede ningând, golind/ dezgolind, legănând, în scene după scene, filmic și galopant: te ningeam.../ uneori ni se făceau/ troiene în inimi,/ îmi spuneai:/ oprește-te,/ fac focul în tine,/ devenim ierni./ imperfectul vocalic al dragostei.

Este cumplit de implicată emoțional în transpunerile sale, uneori imprevizibile constatări care încearcă armonizarea dorințelor cu întâmplarea/ destinul/ datul. Și atunci, mai amestecă puțin cuvintele în bolul de sticlă... Cu iubirea și moartea în tandem se naște acea melancolie, ca un cântec de leagăn: te-am urmat cândva ca în ziua aceea,/ ziua aceea de la care începe dincolo,/ în ziua aceea să mă ții de mână, mi-e frică,/ să îmi iei mâna pe pieptul tău/ să-i oprești bătăile,/ încet ca un cântec de leagăn,/ apoi să mă treci pragul/ spunându-mi că totul e în ordine,/ că o să vii și tu, dar puțin mai târziu,/ ca un cântec de leagăn, ca o nuntire, aceste versuri mă aruncă în nuntă în cer a lui Eliade.

În concepția Corinei, viața se confundă cu scrisul, iar scrisul are semnificația de dragoste, este pur și simplu o contopire de litere până la rană, rană pe rană/ până la închegarea-ntr-un sânge/ umbre de mână.

Poezia Corinei Monea este metaforizată de la nivel de expresie, la vers, strofă și chiar poezie. Figurile de stil au vioiciune, sinceritate, suplețe chiar dacă atârnă greu la nivel de temă/ subiect. Aceasta conferă un farmec personal și deosebită maleabilitate în sensuri/ semnificații.

La această poetă se stabilește neapărat și fertil o legătură dinamică între sine și natură, între sentimente și obiectele din jur, între teluric și cosmic, între științific și liric: am insistat să îmi pun proteză de viață,/ undeva între râsul acela sardonic/ ce se auzea din ceasul blocat la un timp inegal/ și răutatea piciorului evadat./ sardonic life - este un poem care până la final are o conduită de lirică sarcastic-umoristică.

Autoarea are un anume fel de a se întreba cum a devenit și pentru a augmenta frisonul iubirii învață mersul în două cuvinte: și dacă până la urmă/ nu sunt născută din coasta ta,/ ci TU/ ai luat o mână de lut,/ ai pus-o pe roată/ și în loc de ulcior sau de oală/ te-ai trezit cu mine cuminte și albă/ întrebând cât mai e până ubim?/ din ochiul tău sau din lună.

Poezia acestei poete este una vizionară, mȍbius find doar una dintre dovezi: viaÈ›a pe banda lui moebius/ e un fel de moarte în mers,/ un invers continuu pe o singură margine/ .../ noi,/ analfabet de orbi È™i de muÈ›i,/ suntem prizonieri pe tavanul acesta,/ spre care, în care, pe care, sub care/ ne schimbăm doar prepoziÈ›iile./ în rest,/ o târâre amară.// È™i ce viață superbă/ amfi avut/ de murit,/ de murit,/ de murit,/ dacâ dumnezeu ne dădea o foarfecă/ mȍbius.

Inversiunea este un atu al poeziei Cornei Monea, la nivel de idee/ expresie: eu sunt mediul tău ev/ so..., este o răsturnare care augmentează o stare, ființa adusă la nivel de sistem social, istoric ori chiar la nivel universal/ cosmic: se retează vârful copacilor uniform,/ până pădurea devine perie,/ cu care Dumnezeu, cel fără de treabă,/ să traseze zebre verzi pe cer/ (întru veșnica pomenire a autostrăzilor/ de pe care cad avioanele)/ noul cod rutier.

Corina invocă adesea moartea în poeziile ei, dar în secunde ascunse o consideră ca pe un mecanism; poezia în sine este o metaforă de transfigurare/ metamorfozare a timpului într-un obiect de măsurare, un ceas: în definitiv/ e doar un ceas vinovat/ că are secunde ascunse/ într-un tic-tac discret.// un mecanism cu timpul sfărâmat,/ dar nu, rotițele nu dor,/ doar ruginesc/ în țipătul păsării care iese obsedant/ la fix să moară./ secunde ascunse. Este unul dintre cele mai reușite poeme din acest volum!

În poeziile acestei autoare găsim o serie de aspecte/ subiecte, începând de la cele privind fenomenele naturii (ape, ghețari, ploi, ninsori...) și până la cele de spirit/ credință (îngeri, Dumnezeu), ori de la stări și afecțiuni trupești (boli, incomodități) până la repercusiunile acestora (metastaze, depresii, dependențe, sinucideri...). Pare că poeta se află înrtr-un continuu suspans, în stare de imponderabilitate și uneori cade!

Poezia acesteia este și despre distanțe pe care le apreciază cu ochi artistic. Ea pune apropiere între lucruri și micșorează într-atâta distanțele, încât ai senzația că privești un tablou pictat cu toate detaliile care-ți trec prin minte: ne așezăm în fiecare zi/ pe alte scaune,/ nu contează pădurea/ din care au fost smulse,/ doar șirul lor în ne-sfârșitul unei mese/ peste care se așterne năframă privirea.../ între năframă și insulă/ e spațiu de un punct/ je ne sais quoi; sunt în fața sommului tău/atât de aproape/ că genele noastre fac dragoste./ nu respir, te respir,/ așa te trec din tine în mine.// nu te trezi,/ tu nu știi/ că am ieșit din oglinzi/ acalmie cu miere; unul vrea să ajungă/din punctul a în punctul b,/ altul întoarce alfabetul din b în a./ între ei -/ labirintul de pierderi,/ drum nepietruit/ fără fântâni./ între a și b.

Are curajul de a insufla lucrurilor suflet, viață, să le transforme în altceva, în altfel de personaje: pun degetul în fiecare secundă,/ o învârt pe discul unui telefon vechi,/ spart puțin în colțul auzului./ .../ mă trag în sine/ mai adânc în pântecele ebonitei/... / ne legăm cordoanele ombilicale/ pentru convorbiri în noua rețea,/ .../ dialog acvatic./ DA

Este un volum cu buze: la o celulă distanță/ de buza ta somnoroasă/ în acalmie cu miere, buzele mele și-au dat hainele jos/ acalmie cu miere; intri pe poarta sărutului,/ îmi înveți buzele să fie mirese/ cardinal kiss.

Corina aduce cu sine cuvinte noi, cuvinte altfel: plăpumind/ imposibil; povestul/ cardinal kiss; mă îngerești/ ademenire; se dor, se pier, continuu murit/ ... se dor; tace-mă, vorbește-mă/ femeia.

La capitolul ironie stă tot așa de bine: inchiziția de serviciu,/ jigodii magna cum laude/ condamnă solemn/ ereticii noi/ cu blasfemii în idei mișto/ Ev Mediu Nou. Și, prin contrast, capitolul bunătate: ce înger vine/să ia tristețea unui cal/ care știe că moare? Cine îi deschide grajdul/ pe lumea cealaltă? Îngerul-cal?/ îngerul cal.

Din capitolul antagonism și inversiuni: caut prăpastie în care să cad./ zborul,/ furtună cu aripi,/ se învață căzând./ ademenire; spațiul e cascadă inversă,/ film derulat înapoi./ ademenire.

Este foarte multă cădere în poezia Corinei Monea: așa cade moartea în tine.../ .../ intră direct în istoria ta/ să o șteargă/ .../ de fapt,/ bate palma cu moartea,/ aveți de trăit împreună.../ panta. De fapt, în poezia Corinei este un soi de tristețe care nu doare, se întâmplă lin, amăgitor, este o sfredelitoare nostalgie/ panta. Avem de-a face cu o cădere, o privire în jos, un soi de sfială cu frisoane pe șira spinării, o stare de revoltă interioară: femeie,/ vezi-ți de dumnezeul tău,/ de lacrimile tale/ acolo/ în podele.// femeie,/ ia cârpa,/ șterge copilul la gură/ și ție gândurile din cap./ Sunt alții/ să cugete în lume// hai,/ iubește-mă,/ trebuie./ apoi/ dă-mi cămașă curată,/ plec,/ sunt... altele/ să fie alintate-n cireșe./ femeie! - această poezie de un dramatism necruțător îmi amintește de volumul de poezie al Angelei Nache-Mamier, scara b apartament 3. Feminism și feminitate! Înțelegere și înțelepciune! Resemnare și însemnare!

Despre o sensibilitate exacerbată ne vorbește poezia tăierea: călăul/ își ascute securea/ pe fluture. - un paradox, o contradicție imensă între cauză și efect, între intenție și scop.

Iubirea și cuvântul sunt două părți de vorbire nedespărțite, suficientă metaforă și subtilă pentru a înțelege legătura poetică: dă-mi urma pe care o lasă în aer/ cuvântul tău.../ doar, în condițiile în care: două pronume suntem./ ne acundem/ de alte părți de vorbire,/ încercând/ să nu se afle că/ tu ești acum Eu,/ eu sunt acum Tu./ mai mult ca perfecta izgonire. Tu și Eu reprezintă balanța dorului, hotarul destinului, tandemul vieții. O astfel de poezie este relevantă pentru ceea ce și cum scrie Corina Monea: împart totul în două,/ deasupra și dedesubt./ verticala generozității -/ ce e deasupra, iei tu./ iei raiul,/ iubirea, pe Dumnezeu./ restul,/ antonimul,/ e-al meu./ Tu și Eu.

Antonimiile îi sunt caracteristice acestei poete care îmbină grațios sufletul cu timpul, metafizicul și ceea ce este strict pământesc, oniricul cu realitatea. Iubirea este mereu apropiere prin separare: și... / ne-am ciocnit./ ca două trenuri,/ ca două planete./ unul-/ venea dinspre frumusețe,/ altul -/ dinspre singurătate -// ne-am împrăștiat/ în atâtea fragmente/ că înapoi am alcătuit un întreg-/ ne-am amestecat mințile,/ orele,/ respirările,/ până și lacrimile le încurcam. Poveste.

Același laitmotiv - Tu, Eu- apare și în poezia de sus: când eu nu sunt eu/ și tu nu ești tu,/ suntem un punct/ când moartea/ și viața/ dispare./ poveste.

Corina Monea are sau își impune un anumit ritual cu care se apropie/ distanțează și un anume respect față de bărbatul iubit, în fiecare poezie aproape că încearcă alte modalități de a-i intra în voie, de a-l cuceri și apoi a-l acapara: așa se cuvine -/ bărbatul să fie/ cu o clipă/ înaintea femeii./... / să o treacă de mână/ pragul.../ clipa cuvenită. (multiînțeles)

Ce mai este de reținut în te iubescul acestei poete?! Faptul că iubirea o inspiră și că face din orice lucru, din orice tablou al naturii, o odă, un imn dragostei: nu vreau să te iubesc,/ ține-mă doar îndrăgostită./ să simt că-mi zboată/ luna prin cap,/... / tu,/ bărbat,/ crâng sălbatic,/ freamătă-mă.../ crângul meu.

Trecerea este marcată în poezia mondiană drept punte între momentul nașterii și momentul morții, evenimente de referință ale vieții care începe cu frică/ spaimă/ bubuit/ vârtej/ nebuloasă și se termină în dincolo. În tot acest interval dintre naștere și moarte nu prea e timp pentru dezmeticeală, intri fără știre într-o singurătate fără pereți, învăluită în giulgiu: intrarea în dincolo/ e simplă/ trecerea. Această trecere este alcătuită din probleme mărunte, la scară mică, vizibilă cu ochiul liber, probleme cotidiene, ale fiecăruia. Fleșuri de viață sunt surprinse în această poezie: orașul are destine etajate/ în închisori de beton./ câte ferestre, atâtea istorii,/ câte uși, atâtea victime ascunse./ probleme mărunte. De altfel, am și uitat cum miros sentimentele./... / sunt eu întors,/ ești tu cu spatele-/ două pustiuri paralele/ parcă. Poezia Corinei este melodramatică, într-o interpretare binecunoscută, iubirea, în spectacol pe cea mai importantă scenă, viața.

Privind ritualul pe care și-l propune de fiecare dată în fața iubitului, poeta recurge și la descântece, rugăciuni: dă-mă afară dinre oasele tale,/ alungă-mă dintre păcate./ descântec.

Cred, acum la final de lectură, că poeta are un înger, acela pe care îl pomenește mereu și care-i șoptește: dă-mi gândul să ți-l umplu/ cu universuri,/ ajungi dincolo de ele./ iubeste,/ de jur-împrejur e cuibul tău/ în cuvânt./ început.

Ottilia Ardeleanu


Năvodari

30 noiembrie 2017