Dacă scriitoarea Herta Müller vorbește despre exil nu vorbește neapărat despre un aspect al propriei biografii. Așa și într-un amplu interviu, acordat ziarului de literatură DIE LITERARISCHE WELT (LUMEA LITERARĂ), singurul ziar german de literatură (format 40 cm x 56,5 cm) care apare săptămânal, interviu tematizat ulterior în multe ziare germane. În numărul din 15 august 2020 pagina de copertă este rezervată scriitoarei originară din Banat și purtătoarea Premiului Nobel pentru Literatură. Întrebările lui Marc Reichwein nu se referă însă la operele literare ale Hertei Müller, ci la un proiect muzeologic al cărui existență se datorează renumitei scriitoare germane.

Deja titlul interviului dezvăluie în numai câteva cuvinte, cuvinte în stil müllerian, nu numai tematica interviului ci și importanța, ba chiar necesitatea unui muzeu dedicat exilului german: Das Exil ist eine leere Stelle - Exilul este un spațiu gol. Referința la spacebar (bara de spațiu) de pe tastatura calculatorului pare evidentă ... și deloc surprinzătoare, căci vorbim de unealta scrisului a zilelor noastre. Dar, spune Herta Müller, „cuvântul exil este [și] un spațiu gol în memoria colectivă“. Cei pentru care vrea să construiască un muzeu al exilului german au scris cu creionul, stiloul sau în cel mai bun caz cu o mașină de scris. Este vorba de scriitori, politicieni, oameni de știință și artiști care au fugit de furia nazistă. Unii au revenit după război în Germania, alții au rămas în străinătate și unii și-au luat chiar viața sau au fost denunțați și omorâți departe de țărmurile natale. Herta Müller aduce în discuție nume ca Said, Willy Brandt, Thomas Mann, Marlene Dietrich, Billy Wilder, Georges-Arthur Goldschmidt, Ahron Appelfeld, Konrad Merz sau Felix Nussbaum, nume reprezentative pentru mulți alții. Și Willy Haas, fondatorul acestui ziar de literatură (în anul 1925), a fugit în timpul nazismului din Germania. Dar Herta Müller nu se vede așezată în rând cu acești exilați. Întrebată, dacă vrea să se numească o exilată, a răspuns: „Nu chiar. Am emigrat în anul 1987, dar după căderea lui Ceaușescu aș fi putut oricând să mă reântorc în România.“

Ideea pentru un muzeu al exilului aparține Hertei Müller, dar fără sprijin moral și material din alte părți o astfel de idee nu se poate materializa niciodată, fiind vorba de sume imense de bani. Deja în anul 2011 Herta Müller s-a adresat într-o scrisoare deschisă cancelarului german Angela Merkel, căutând susținători pentru proiectul ei. Bernd Schulz, un renumit negustor de artă, a fost unul dintre primii entuziaști pentru acest proiect. Cu doi ani în urmă a vândut o colecție proprie de aproape 400 de desene (Watteau, Warhol, Menzel, Baselitz, Corinth, Picasso, Matisse, Giacometti, Schiele, Kokoschka, Kollwitz, Baselitz ș. a.) pentru frumoasa sumă de 6,5 milioana de euro, bani pe care i-a donat pentru viitorul muzeu al exilului. În anul 2018 s-a creat fundația Exilmuseum Berlin (Muzeul Exilului Berlin). Directorul acestei fundații este Christoph Stölzl, președintele Facultății de Muzică din Weimar și un apreciat istoric și politician de cultură. Protector și protectoare pentru acest proiect imens de cultură memorială sunt Joachim Gauck, fost președinte federal al Germaniei, și Herta Müller.

Acum proiectul a făcut un important pas înainte spre realizare. Biroul de arhitectură Dorte Mandrup, Danemarca, a câștigat concursul internațional pentru Exilmuseum Berlin. Locul de construcție va fi chiar pe terenul gării, sau mai corect a ruinei renumitei gări Anhalter Bahnhof, de unde mulți oameni au plecat în exil sau au fost deportați în lagăre de concentrare. Ceea ce trebuie acum sunt bani, bani și iarăși bani. Herta Müller spune în DIE LITERARISCHE WELT: „Exilul a fost o fărădelege. Multe vieți au fost scoase din balamale. Această țară are o răspundere istorică pentru biografii pe care le-a distrus samavolnic. Mulți politicieni sunt entuziasmați de proiectul nostru. Dar nici unul nu ne-a promis mijloace financiare. Sper că acest lucru se schimbă acum. Ar fi și o recunoaștere a bogăției culturale pierdută de această țară datorită exilului.“


[Ingolstadt, 2020]
Anton Delagiarmata