agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-01-23 | [This text should be read in romana] | Gabriel Nicolae Mihăilă este un tânăr poet gălățean care câștigă în 2013 premiul editurii Charmides la secțiunea debut a Concursului Național de Poezie "Porni luceafărul...", ediția a XXXII-a, în urma căruia se naște acest volum cu un titlu nichitian, aș spune, dacă iau în seamă versurile marelui poet din poezia Dezîmblânzirea așezate drept motto înaintea poeziilor autorului, și anume: În mine e ALB, NEGRU și TU la mijloc. După cuvântul înainte al domnului Dionisie Duma, poetul găsește de cuviință să facă o intrare limpede în poezia sa și anume cu un autoportret pe scurt, aducându-ne la cunoștință, în “biografie selectivă”, cronologic, câteva date importante din perindările sale de la naștere și până în prezentul apariției cărții. Își calculează ruta optimă prin poezie și își alege două căi: Geneza și drumul poetului și Muza. Desigur că există un parcurs gradual, o introspecție prin care poetul caută să-și cunoască propriile forțe prin toate mijloacele de analiză și cercetare a sinelui, nelipsindu-se de o serie de întrebări la care se străduiește să găsească rezolvări personale. De la bun început, poetul denumește felul poeziei sale, îi face o descriere succintă, dar relevantă: “numesc poezia pragul ultimului țărm/ pragul dincolo de care oamenii/ nu mimează viața”. Cum își găsește Gabriel Nicolae Mihăilă calea poeziei? Simplu, prin metamorfozarea sângelui în cuvinte; de altfel, mărturisește că prin venele sale curge numai poezie. Chiar invocă starea de poezie: “să ningă poezie, să se depună strat gros/ să țină cald pământului dinlăuntru, oamenilor îngropați” Poetul își alege repere bine poziționate în poezie, puncte de revoltă, de pasiune, de viață, de atitudine și astfel, într-un caz aparent judiciar, de catharsis- cum singur îl numește, Gabriel Nicolae Mihăilă aduce în loja martorilor lașitatea, moartea, întunericul, mâna, inima, femeile, iubirea, omul și chiar pe Dumnezeu, ca niște personaje din teme literare universale care au ceva important de spus cititorului de oriunde, venindu-și cumva în apărare. Dacă în omul obișnuit acesta vede un inadaptabil, un exploziv, un element de năruire, fără ca rădăcinile sale existențiale să mai poată fi bine înfipte în realitate, în spațiu și timp, concluzionând că “omul a ajuns să fie cea mai ieftină monedă de schimb” , în Dumnezeu vede totul: “Dumnezeu e în tot// Doamne încăpățânarea asta lupta asta cu tine sper să mi te facă/ un prieten adevărat// între mine și Tine e o închisoare/ un lagăr de concentrare// Doamne/ hai să îl dărâmăm împreună”. Cât despre iubire, poetul afirmă nonșalant: “iubirea e ca o haină nouă pe care trebuie să o păstrezi curată și să o îmbraci tot timpul cu mândrie”. Poemele sale masive au particularitatea că definesc anumite stări temperamentale, etape, legături, cu iz sarcastic uneori, ilar alteori, și subliniate prin scriere cu italic, inserate în masa de versuri, așa cum în cazul acestora: caz de catharsis, 245111, bărbatul de pe strada 7 și altele. În volumul prezentat, sunt multe poezii dedicate poetului pe care când îl idolatrizează, când dă cu el de pământ, știindu-se dintotdeauna că frumusețea care curge din mintea, inima și mâinile sale în poezie nu face concurență traiului său ori fericirii sale pământești. Poeții sunt alimentați cu spirit! Jucându-se cu emoțiile, Gabriel Nicolae Mihăilă tratează poetul “din punct de vedere legal”, considerând toate manifestările acestuia, aspirațiile, dorințele, ambițiile, vanitățile care pot lovi în poetul tânăr, în formare, dornic să fie recunoscut. Astfel, el aspiră la a fi geniu, însă pentru asta se vede nevoit să treacă niște obstacole, să nu ajungă să se prostitueze moral, emoțional, intelectual, să nu cadă de partea poetului manelist, poetului de duzină, poetului de whatsapp sau messenger etc. Desigur, autorul consideră creația la nivel de generație, ca pe un curent care vine să aducă ceva modern în poezie, ceva de-a dreptul istoric: “poetul spunea că poezia este tatuajul unei cărți, cartea este emblema unei generații și generația este steagul pe care istoria îl înfige în timp”. Totodată, poetul este perceput ca un sportiv de forță printre cuvinte, un pugilist de exemplu care lovește și lovește. Cumva trist, el vede decesul cărții de poezie într-un anticariat unde este înmormântat pentru totdeauna: “bărbatul de pe strada 7/ își găsise adăpostul într-un anticariat de lux/ nu avea preț și putea fi citit doar o singură dată// nu putea fi al nimănui și totuși era al tuturor”. Lipsa de comunicare dintre oameni, viitorul rigid și dezumanizat îl determină pe autor să scrie despre o lume robotizată în care chiar și poeții vor ajunge să reacționeze și să creeze automat, fără pic de trăire: “în câțiva ani nu se va mai numi moartea unui om ci defecțiunea/ iremediabilă a unui robot/ cimitirele vor fi doar de fiare vechi iar oameni vei putea găsi/ doar în rafturile/ din biblioteci care la rândul lor vor deveni muzee”. Gabriel Nicolae Mihăilă folosește adesea expresii, metafore, sintagme de rece, ca și cum lumea în care își scrie poezia este una fără sentimente pentru care el, poetul, luptă să o trezească la emoție, la o viață în care căldura sufletească este principalul braț de lemne care încălzește inimi. Deși foarte tânăr, realitățile pe care le descoperă și le mărturisește în poezie sunt tragicomice, dramatice chiar, un șir de supradoze, singurătăți, disperări, de sinucideri, de sfârșituri. Simte nevoia să scrie titluri în toate limbile pe care le cunoaște ca să-și demonstreze că poezia nu are hotare, dar are aceleași universuri triste, devoratoare de viață! În le jardin noir, par exemple, întâlnește nu pentru prima oară singurătatea, dar îi acordă puteri animalice: “privesc jumătatea goală de pat ca pe o capcană de urs”. O poezie reușită este și cea pentru Ana. Pentru Ana are mere, Ana copilăriei din abecedar care nu se mai întoarce și care pare zidită acolo undeva ca Ana lui Manole. Autentică punere față în față a două ane remarcabile ca importanță în viața celui care urmează calea scrisului. Privind muza, referința creației sale, Gabriel Nicolae Mihăilă afirmă că este o “femeie pe care mulți nu au cunoscut-o încă”. În fond, femeia este idolatrizată. Ea este cristalul de bohemia, femeia cerului și a pământului, femeia stea, femeia soldat, femeia imortalizată în romane ori pe pânză, cantabilă, bună de pus la rană, ispititoare într-ale iubirii și poeziei. Partea a doua din volum îi este, cu alte cuvinte, dedicată femeii. și totuși, în povestea iubirii arzătoare, femeia ideală pare să lipsească: “ce șansă ar fi fost/ să întind din nou mâna către inima ta/ ca înspre un stup de albine/ pentru a-i gusta mierea//... noi ne-am vorbit/ absențelor noastre până/ ne-au dat iar viață”. Iubirea este descrisă emoțional, este scoasă din trăiri și așezată într-o lirică prețioasă, transmisibilă tocmai fiindcă are ceva transcendentar, de pildă, iubirea are “tensiune de aviator”, se află în propulsie spre a înălța poezia; sau, iubirea este interpretată ca o dumnezeire coborâtă în inimi odată cu anotimpul în care se face simțită: “un anotimp/ în care inimile se desfac ca nişte nuferi/ pe care îngerii îi culeg şi îi oferă Domnului”; mai este iubirea și “o mușcătură de gutuie”, aroma aceea ieșită de sub puful galben-auriu; iubirea este astrală, stelară, poetul făcând uz de imaginația sa cosmică: “îmi imaginam că și stelele îndrăgostite privesc către pământ/ neputând să perceapă distanțe/ poate că și ele își aleg un om norocos pe care să-l urmărească/ pentru tot restul vieții”; iubirea este percepută în tot ce există viu și care ar putea intra sub incidența ei fără rezerve: “iubirea e cea mai firavă viețuitoare de pe/ pământ un animal pe cale de dispariție/ sunt momente când iubirea e ca un scorpion care te înțeapă/ doar de curiozitate un leu cu coama deasă și cu răgetul/ ca un fulger care lovește de mai multe ori în același loc/inimă”. S-ar crede că iubirea poetului se cheamă Anastasia, după cum îi este confidentă: “mie mi-a spus că o cheamă Anastasia/ şi că m-a ascuns în singurul loc de pe Pământ unde nu mă poate/ găsi nimeni/ în inima ei// apoi s-a pierdut printre oameni”. Dar, până la urmă, iubire este atunci când “noi vom uita întotdeauna un nasture deschis/ în dreptul pieptului pe unde/ să ne strecurăm”. Între poemul de intrare, intro, și poemul de ieșire, outro, Gabriel Nicolae Mihăilă străbate la rece hârtia velină cu o poezie care pare să urce scara lui Iacob, cerând și rugând iubire, negând efectul de seră în condițiile în care, rămas cu singurătatea sa, încearcă doar senzații de îngheț: “privesc cum termometrul îngheață în toate locurile/ din care lipsești îmi mor cuvintele hârtia asta a devenit atât de/ rece/ e doar un mormânt pe care nu-l mai vizitezi”. Însă, poetul simte că nu se poate opri, și atunci, grație sentimentului de continuare, de înaintare printre lumi-obstacole, el lasă o filă albă în viața sa, care să poată fi motiv de completare a oricărui gol: “pagină albă// aici sunt toate lucrurile/ pe care nu ţi le-am putut spune/ nu ţi le pot spune şi nu ţi le voi putea spune”. Este, de altfel, și o invitație la lectură și exprimare a unei păreri personale din partea oricărui cititor. Un volum atractiv! Paradoxal, Emil Cioran afirma că “în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înșine, ne încântăm cu voluptățile tremurului nostru erotic, din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă și mai profundă cu cât distanța de persoana iubită e mai mare.” Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 23 ian.2022 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy