agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-10-01 | [This text should be read in romana] |
O relație umană adusă în absolut întreține atmosfera incendiară a micului roman “Ochi albaștri, părul negru” de Marguerite Duras.
Prezență remarcabilă în cinematografia și literatura franceză, autoarea captivează prin povestea neobișnuită de dragoste dintre o femeie și un homosexual, dar și prin construcția narativă cu accent predominant de teatralitate. Acțiunea debutează ca un scenariu de film: “Povestea ar avea ca punct central o seară de vară, spune actorul”, cu un decor adecvat: hotelul Roches, lîngă parc, vedere spre oraș, femei și copii înăuntru, bărbați pe terasă, toți vorbind despre această seară deosebită de vară, lucru rar consemnat într-o stare de acalmie, starea de dinaintea unei furtuni psihologice. “Povestea ar avea ca punct central o seară de vară, spune actorul”. Protagonistul “filmează” de la o fereastră deschisă, privește în interior și se oprește asupra unei femei în alb în contre-jour, ceea ce-i conferă o grație misterioasă, are “în jurul taliei o eșarfă din mătase neagră legată neglijent”, un plan detaliu clasic care va deveni important în evenimentele ulterioare, dar nu femeia îl atrage, ci acela pe care ea îl cheamă: “un tînăr brunet cu ochi albaștri, sunt amîndoi tineri și îmbrăcați în alb”. Amîndoi, tulburați ca de o despărțire, ies pe ușa ce dă spre mare, iar privitorul, îndrăgostit de bărbatul necunoscut cu ochi albaștri, rămîne secătuit în fereastră pînă ce toate zgomotele lumii se sting. Personajele nu au nume, sunt nivelate, oameni oarecare, anonimi cu o poveste a lor, ca și alți anonimi, numiți simplu El și Ea. El o întîlnește pe ea mai tîrziu, în noapte la o cafenea, fără să știe că e Ea, pentru că nu-i văzuse fața, și oricum singura prezență umană în toată acea îmbulzeală de trupuri și voci era bărbatul necunoscut cu ochi albaștri. Ea însă e cea care-l “filmează” acum, rămîne cu el, încearcă să-i calmeze tristețea covîrșitoare, îngrozirea din dragostea atît de neobișnuită pentru ceilalți, chinul unei mentalități ancestrale care scutură un corp atît de slab: “peste tot cei ca el erau luați în rîs, în spectacolele de varietăți, la cazinouri, pe străzi.” Pentru ceilalți, care consumă fericirea unei seri deosebit de blînde, de o frumusețe rară, cei doi par adepții unui cult neomenesc: “Au închis pentru că ne-au văzut plîngînd” Ea primește să locuiască un timp cu el, acceptă “un mariaj” straniu în care va juca un rol chinuitor, n-o deranjează că o crede prostituată, ține la bani, da, e un fel de prostituată pentru că nu poate să stea singură. Acțiunea pregnantă, senzația de vizual, de film în derulare sunt întreținute prin diverse tehnici regizorale: schimbarea intensității luminii, de tonalitate care nu și-ar avea rostul decît într-un scenariu: “Prezența acestui om singuratic în penumbra parcului a făcut ca peisajul să se întunece dintr-o dată, iar glasurile femeilor din hol să scadă în intensitate, se sting de tot.” Și grafic, detalii regizorale intercalate în roman sunt scrise cu caractere mai mici. “În sală s-ar face întuneric și piesa ar începe. Descrierea decorului, a mirosului sexual, a mobilelor, a mahonului închis, ar trebui să fie citită de către actori pe un ton egal cu cel al povestirii”. Aceste intruziuni regizorale și actoriale amintesc de tragediile antice cu povestitor, sunt întreruperi în scopul tensionării acțiunii. Camera lui, într-o vilă, cu fața spre mare, este spațiul teatral sub o lustră gălbuie, decorul în care se va consuma relația lor. Sunt expuși tot timpul, și noaptea, sub lumină, ca pe rampă, sub reflector. Au la dispoziție o singură cameră care pare a se mula perfect pe corp, cu tendințe de micșorare claustrofobe: “Dincolo de această lumină centrală de culoare galbenă lăsată de lustră, camera este întunecată, rotundă, ai putea zice închisă, fără vreo fisură în jurul corpului.” Dar gesturile lor sunt firești, patetismul e strunit prin inserările regizorale, un text intercalat ce cuprinde și o ședință de lectură, sau o repetiție la teatru: “ Ea ar dormi, zice actorul. Ar avea aerul că asta face, doarme. Se află în centrul încăperii goale, pe cearceafurile albe întinse pe jos. “ El o angajează să stea cu el, atingînd resorturile afectiv-umane ale ei, nevoia de suport, de punere în slujba celuilalt, de dăruire fără răsplată: “femeile trebuie plătite pentru a nu-i lăsa pe bărbați să moară, să ajungă nebuni”, “ea spune că toate femeile ar fi acceptat această unire albă și neașteptată”, nu știe de ce. Complexat de statutul său sexual, acceptă compania femeii doar pentru că aceasta seamănă fizic cu bărbatul de care el se îndrăgostise, acceptă în plan social femeia-paravan, suport al intimității sale în interiorul expus reflectorului, “blîndețea corporală a glasului ei”, nevoia de ea ca substitut, o imagine a celui absent și dorit, ca de un obiect de cult pe care-l adori fără a-l atinge, fiindcă are înfățișarea zeului. Mai întîi dorește o companie plătită, fără iubire, doar trupul. De ce recurge la această stratagemă dacă știe că toată viața va fi atras de bărbați? Pentru o încercare de depășire a limitelor, “Mi se întîmplă să înțeleg că poți dori o femeie, -zîmbește- că te poți înșela”, sau “Probabil pentru o poveste”. Oricum, el a încercat, se simte liniștit doar pentru că a acceptat lîngă el o femeie. Ei i se pare îngrozitor, are o percepție comună a homosexualității: cum de n-a dorit niciodată o femeie. Ba da, a dorit-o pe ea enorm, în clipa în care și-a dat seama că seamănă cu bărbatul acela. Amîndoi iubiseră același bărbat, acum fiecare se hrănește din dragostea celuilalt pentru aceiași ochi albaștri. O nouă formă de iubire, un nou ritual pentru cel absent, care le dă o senzație ciudată de atracție/respingere. E atît de ușor să te îndrăgostești de cineva îndrăgostit sperînd doar în mutarea centrului privirii. El o întreabă dacă homosexualitatea este un lucru mai rău decît necredința, ea spune că e la fel de grav, chiar și viața lui printre cei asemenea lui i se pare “ o disperare trăită mai ușor”, “ești cel ce era să moară în cafeneaua de la malul mării” El o aduce mereu sub lumină, chiar cînd ea se retrage, că așa era înțelegerea, ei chiar i se potrivește situația, deține un rol, este și actriță, studentă la Teatru. Docilă ca o nevastă de rit vechi “Face ce i se spune, iese din cearceafuri și se culcă la lumină”. Însă, în somn își acoperă fața cu o eșarfă neagră ca un condamnat la moarte, cu corpul gol expus, dar și cînd e trează și recunoaște că e scriitoare, situația asta i se pare ca și spațiul lipsit de libertate al cărții. Ca scriitoare observă asupra lui fascinația narării: “Este un om care ascultă tot ce se povestește cu o patimă egală”, pentru a scăpa de propria viață, care a devenit de nesuportat, se umple de poveștile altora. Pentru ea această dragoste e exasperantă, ca și imensitatea indiană și descoperă “lipsa oricărei rațiuni de a trăi” . Căuta în chipul lui pe celălalt, comun amîndurora, și mîngîindu-l pe al lui, “dintr-o dată l-a simțit pe celălalt”, înlocuirea obiectului o pune în fața iubirii noi. “sunt ca niște personaje ținute împreună într-o carte și odată cu sfîrșitul cărții vor fi lăsați să se piardă în mulțimea orașului”. Idee care e susținută tehnic prin introducerea actorilor, a teatrului în teatru, prin intertextualitate. La fiecare trezire se petrece un ritual pentru că nu-și mai amintesc cine e celălalt, de ce sunt acolo împreună. O naștere zilnică. Și totuși o forță irezistibilă îi atrage: “ea îl privește ca și cum ar fi o creatură adorabilă, sau ca și cînd ar fi mort.” Iar noaptea, ea devine obiect de adorație. El îi atinge buzele, ochii închiși, “albastrul care lunecă sub degete și celelate părți ale corpului feminin “infecte și criminale”. Ea se-ntoarce către perete, el “o aduce mereu în centrul atenției, locul cu lumină de teatru”. Ea se detașează de corpul care-i aduce suferință:”În fiecare seară ea își aduce trupul în cameră, leapădă hainele de pe el, și-l așază în mijlocul luminii gălbui. Își acoperă fața cu eșarfa neagră.” Privesc amîndoi acest corp al ei. Și ea a uitat că e al ei, “îl privește așa cum face el”. Indicațiile regizorale susțin această dedublare: “Stă întinsă în lumina galben-aurie, zice actorul, dreaptă, cu sînii tari, ca de marmură albă. Dacă ar vorbi, zice actorul, ar spune: Dacă povestea noastră s-ar juca la teatru, un actor ar veni dintr-odată la malul rîului, al luminii, foarte aproape de tine și de mine care-ți stau alături. Dar nu te-ar privi decît pe tine. Și nu ar vorbi decît pentru tine. Ar vorbi așa cum ai fi vorbit tu dacă ar fi fost nevoie să o faci, rar și fără strălucire. Într-un fel cam cum ar citi literatură. Dar o literatură la care ar fi în mod continuu distras din cauza efortului depus pentru a ignora prezența femeii pe scenă.” Cei doi ajung o parte cosmică, în jocul lor statornic din casa de lîngă mare: “Tac împreună-după reflux și sunt foarte agitați cînd marea bate-n zidurile casei”, sau devin un singur element ca apa: “Plîng ca și cînd ar face dragoste.” Ca un intermezzo poetic, indicațiile regizorale dau plasticitate textului romanului scris rece, ca un scenariu de film, destinat traiectoriei obiectivului rece de filmat: “În timpul spectacolului, ar zice actorul, la un moment dat lumina s-ar micșora pe nesimțite, iar lectura ar înceta. După ce și-ar acoperi trupul cu un veșmînt, cei doi eroi ar sta nemișcați și tăcuți, întocmai ca actorii. Foarte repede o imobilitate totală ar pune stăpînire pe ei, pe scena devenită albastră – de un albastru lăptos ca fumul de țigară în penumbră. Ar fi vorba de un moment de odihnă, de o recăpătare a forțelor prin cufundare în tăcere. Ar trebui să pară că povestea se mai aude cu toate că lectura ei ar fi încetat. Timp de cinci minute scena ar rămîne încremenită în somn, ar fi ocupată de oameni adormiți. Și tocmai acest somn ar deveni spectacolul.” Cunoașterea pare interzisă în orice condiții, iar destinul trebuie provocat, memoria “rămîne infernală în privința celor ce nu se întîmplă. Apropierea se face treptat, ca o îmblînzire, ei acceptă mai întîi prinderea mînii, atingerile simple, apropierea trupurilor, sărutul în cele din urmă, care e pentru el “o victorie a sîngelui”. Stînd foarte aproape, atingîndu-se chiar simt “o fericire care-i sperie” El îi vede trupul “în lumina galbenă, ca un martir”, “tristețea sexuală din ochii care au văzut totul pe lume”, ochii acoperiți apoi cu “mătasea neagră a păcii” Starea coșmarescă e întreținută tehnic prin reluarea poveștii în tactici noi regizorale, prin noi viziuni ale jocului actorilor vii: “Sala ar fi cufundată în întuneric, ar spune actorul. Piesa ar începe mereu. Cu fiecare frază, cu fiecare cuvînt.” , prin interacțiunea actorilor cu personajele lor, prin sfiala acestora în fața publicului. Ceea ce părea alianță din compasiune pentru ea se transformă într-un chin, pentru că se-ndrăgostește de ciudatul ei partener și nu mai suportă chinul dorinței. Sfîrșește prin a-și găsi un partener în oraș doar pentru sex, lipsește mult din camera chinuitoare, iar comportamentul lui este normal celui înșelat, vrea s-o izgonească, ba chiar s-o ucidă. Nici explorările anatomice asupra femeii expuse nu-i aduseseră dorința. Pe măsură ce trece timpul, situația eroilor în privința identității și a scopului rămîne indecisă. Cînd se ating se retrag, semn al unei atracții nesatisfăcute, a unei dorințe exasperante. El o privește în timp ce doarme cu ochi de estet: "“Părul bucălat, profunzimea lucirii negre, lucirile roșcate, care le amintesc pe cele ale genelor. Și ochii de vopsea albastră. Iar de la frunte pînă la picioare, acea simetrie a trupului, pornind de la axa nasului, gurii, în tot corpul acea reluare, acea repetare egală a cadențelor, a forței și fragilității. Frumusețea.” Treptat el îl uită pe celălalt, ciudata terapie își face efectul, dar puțin, iar ea îl substituie celuilalt, într-un joc etern al iubirii. Și încearcă să se convingă că dragostea trebuie trăită așa cum fac ei:”trupul părăsit într-un pustiu, în minte doar amintirea unui gest, al unui cuvînt” Nu există nici o soluție în finalul deschis al poveștii, nici o rețetă de viață în plînsul celor doi, apropiați prin răbdare și exersare. Iar Marguerite Duras găsește o ieșire tehnică din text prin indicațiile regizorale care întregesc viziunea de teatru în teatru, implicînd de astă dată și publicul care e înglobat în împietrirea generală, și marea cu “asaltul valurilor în zidul camerei și sfărîmarea lor printre cuvinte.” Publicat în revista "Argeș", nr 9, septembrie 2007 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy