[Vasile Popovici - "Rimbaud", editura Cartea Romînească, 2006]




Vasile Popovici debutează cu "Marin Preda – timpul dialogului" la editura Cartea Romînească în anul 1983; cel de-al doilea volum, "Eu, personajul" vede lumina zilei cinci ani mai tîrziu tot la aceeași editură, urmînd în 1997 la editura Echinox volumele "Lumea personajului" și "Rimbaud", ultimul fiind distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din Romînia, apărut în ediția a doua revăzută la Cartea Romînească la începutul acestui an.

A scrie despre viața și opera lui Arthur Rimbaud este echivalent cu a păși pe un cîmp minat întrucît afirmațiile făcute pot foarte ușor să se dovedească a fi vulnerabile iar acest subiect este poate printre singurele cazuri din literatură care pot atît de ușor să te conducă în eroare și asupra cărora nu te vei simți niciodată sigur. De ce a ales atunci Vasile Popovici să aducă în discuție acest subiect, această "experiență răvășitoare și dureroasă"? Pentru că Rimbaud nu s-a aflat în cazul practicării artei pentru artă - fapt ce reprezintă unul dintre principiile modernității - ci el, mai presus de artă, a așezat problema persoanei sale, problemă ce a pus în criză toată poezia europeană modificînd și subjugînd cu ușurință principiile estetice, pînă atunci privite ca realități ce pretindeau o existență în sine - triumf postum care probabil ar trebui trecut în contul înfrîngerilor acestuia. Autorul nu-și propune să rezolve contradicțiile lui Rimbaud ci doar să le indice și să le înțeleagă acolo unde le întîlnește în opera poetului a cărui dimensiuni sunt cu totul modeste - abia o sută cincizeci de pagini -, operă ce a fost scrisă în decursul a doar patru-cinci ani, între adolescența de mijloc și tinerețea timpurie din viața încheiată chinuit la 37 de ani.

Arthur Rimbaud s-a născut în 1854, 20 octombrie, la Charleville, oraÈ™ aflat la o sută cincizeci de kilometri nord-est de Paris despre care scrie într-o scrisoare: "oraÈ™ul meu natal este monumental idiot între orășelele de provincie". La vîrsta de È™apte ani rămîne singur cu mama È™i ceilalÈ›i doi fraÈ›i ai săi, părăsiÈ›i de căpitanul Rimbaud. ÃŽnainte să împlinească È™aptesprezece ani, în 1871, scrie cîteva poeme uluitoare printre care se evidenÈ›iază "Le bateau ivre", se aruncă în desfrîu cu voluptate È™i cinism È™i începe corespondenÈ›a cu Verlaine reuÈ™ind de la distanță să-l impresioneze puternic; deasemenea scrie cîteva pagini înflăcărate către Paul Demeny, numite È™i "Scrisoarea Vizionarului". ÃŽn această perioadă scrie "Les Poètes de sept ans", un poem lipsit de nostalgie, confesiv pînă la cruzime, reprezentînd mai exact o radiografie a sufletului său multiplu în care exaltă minuÈ›ios fascinaÈ›ia abjecÈ›iei, cea care-i aparÈ›ine chiar lui; astfel începe descrierea vieÈ›ii sale timpurii. Mamei îi arată o supunere plină de rîvnă însă este doar o mască în spatele căreia își face loc ipocrizia, Rimbaud începînd în secret să se afunde în medii dense, în lut È™i ziduri mucegăite, savurînd duhoarea copiilor din mahala; dar în obscuritatea podurilor, ghemuit lîngă zidurile mizere creÈ™te un alt copil care trăieÈ™te în proximitatea abjectă a materiei fiind o vietate primitivă, secretă, malformată È™i stercorală. ÃŽn afara copilului ascultător È™i a copilului stercoral, în aceeaÈ™i piele mai încape cea de-a treia existență: imaginară, exotică, clocotitoare, existență ce se dezvoltă ca o reacÈ›ie violentă la viaÈ›a diurnă de care avea parte mama.
Cel mai intens moment al revoltei lui Rimbaud îl reprezintă "dereglarea tuturor simÈ›urilor" iar È›inta nu este alta decît temelia ordinii umane - inamicul invizibil, atotputernic È™i omniprezent, al cărui nume banal este - obiÈ™nuinÈ›a; aÈ™adar, evadarea din obiÈ™nuință se face par un long, immense et raisonné dérèglement de touts les sens, poetul făcînd din sine un fel de obiect pentru o alchimie inversă. Se supune dereglării È™i torturii, își administrează "toate otrăvurile", "devine printre ceilalÈ›i marele bolnav, marele criminal, marele blestemat - È™i supremul Savant! - căci ajunge la necunoscut". Universul lui Rimbaud nu cunoaÈ™te existenÈ›a unei spiritualități transcendente, deci procesului de degradare È™i mortificare nu-i urmează ca în alchimie o anabază spiritual-corporală. Baza lumii sale este una integral materială, vie, umedă, seminală, electrică iar accesul la acestă lume ce se întinde dincolo de lumea simÈ›urilor comune, sau, mai corect spus, pe sub acestă lume, reprezintă substanÈ›a universală care ne leagă instinctual pe unii de alÈ›ii È™i pe toÈ›i de natura infinită.
Să descoperi o nouă realitate interioară înseamnă să-ți descoperi un nou Eu: "Je est un autre". Ceea ce exprim nu-mi aparține în întregime, ci mai corect s-ar putea spune că eu îi aparțin. Sunt un mediu prin care se aude vocea universală a materiei inteligibile de dincolo, ea vorbește prin mine iar eu nu fac altceva decît să-i redau cît mai fidel limbajul obscur.

Boala izbucnește la începutul lui 1891. Genunchiul drept i se umflă în mod exagerat, iar Rimbaud pe o targă improvizată străbate în douăsprezece zile de chin drumul pînă la tărmul mării de unde o corabie îl duce în Marsilia pentru a i se amputa piciorul de sus pînă jos; agonia e lungă și povestea ei teribilă, lăsată întreagă de Isabelle, sora care l-a îngrijit. Moare la Marsilia în noiembrie 1891, bîntuit de gîndul de-a o lua de la capăt.
Atît timp cît a scris literatură el a crezut că poate schimba lumea. Această încredere nu are cum să fie redusă la un joc lipsit de sens, de aceea, efortul înțelegerii nu trebuie să pălească.
Deși despărțirea lui Rimbaud de literatură lasă de înțeles că hotărîrea a presupus și o subită neîncredere în puterea ei și dispreț pentru slăbiciunea umană - pe care literatura o întreține - totuși această despărțire apare, la rîndul ei, ca o dovadă excepțională a legăturii dintre om și operă, în cazul lui Rimbaud.