Despre cărți se spune că au un destin al lor și că, mai devreme ori mai târziu, reușesc să ajungă, uneori independent de voința autorului, la cititorul care le așteaptă. Sunt cărți despre care ai bănuiala că s-ar fi scris, poate că le și cauți (ca în platonicianul „nu poți căuta ceea ce nu știi, deci tot ce cauți știi”), convins că există pe undeva și că un anumit context va favoriza în cele din urmă întâlnirea voastră. Așa s-a întâmplat cu „Salonul de invenții” de Felix Nicolau (Editura Multimedia, 2002), pe care îl citesc la câțiva ani de la apariție, minunându-mă cum de a fost posibil să nu aflu de apariția lui de la bun început. Este, probabil, una din cele mai profunde lucrări poetice aparținând tinerei generații, un mic tratat despre dragoste și despre singurătate într-un univers fragmentat, suspect de policentrism și de nostalgia imposibilului.
Poetul pornește de la idealitățile lexicale care-și au geneza într-un context mnezic involuntar de tip proustian și care evoluează apoi spre un context de enunțare paradoxal: un lexem determină automat asocierea altora (spui „iarnă” și în memorie îți apar automat „două turnuri / și-o mătură cu frunze”), textul crescând din sine și re-construindu-se semantic: „Gura i se aude prin cot- / loane, pregătind deschiderea focului // sunt singur și miros / a Hărmălaie / ceva ca o mână ciupește / liniștea și mă umple de silă / (Iubirea?) // pe lângă casă trec lifturi. / Oprească-se-n nori / cu pocnet și zarvă! // Foamea, descheiată la piept, mă / atrage în stradă / (sau Gloria?) // mă-ntorc cu Prada ticsită / în 5 sacoșe albe / ca vocea metalică să țăcăne / exact în mijlocul lor. // la Ospăț / cu ciungii și orbii” („Manej”).
Încadrarea în specie a ceea ce scrie Felix Nicolau este dificilă din cauza construcției de tip polifonic și a posibilității de lectură în registre diferite. Scrierea în palimpsest, care obligă textul să se descojească succesiv precum o ceapă de foi, alternează cu modul descriptiv-analitic de a construi pasteluri în manieră suprarealistă, de fapt niște metafore ca în picturile lui Dali, unde cauzalitatea, gravitația și înlănțuirile logice sunt abolite în favoarea sinesteziei: „lacul se umple de cioturi / sălcii cad în adânc peste sălcii // departe-n afund Ochiul lucios / se-nvârte-n el însuși // cu aripi imense soarele-și spulberă / cuibul muguri de lavă plesnesc / la răscrucea dintre beznă și toamnă // în pace / ceardacul urechii mistuie susurul / Poftei doar țânțari în săgeți / peste lacuri. Răsărituri de sânge”(„Pe-ndelete”).
Pluralitatea eurilor vine dintr-o asumare a atitudinii agnostice; nu poți cunoaște și nu te poți cunoaște, așa că te cauți sub chipuri diferite, măști, alter-egouri mereu imperfecte, încercând să comunici cu fiecare dintre ele ca și cum ai face-o cu altul, și nu cu tine însuți. Dispersia eului implică și neîncrederea filosofic-romantică în perfecțiunea organelor de simț (v. eminescianul „urechea te minte și ochiul te-nșeală”), de aici abordarea programatică a sinesteziei („nimeni care să tulbure / șușoteala / privirilor”) ca dominantă cognitiv-afectivă. Universul poetic care se construiește stă sub semnul absurdului asumat și al paradoxului din „Alice în Þara Minunilor”: „numai de frică m-am ascuns după / pălărie, în chip de iepure alb treceai / țăcănind din roțile mici. Din cârca / cui se vedeau însă Dunărea, munții / Oașului palma mea dreaptă... // tot atunci scrâșni și tractorul pompierilor / spre pădurea cu 5 mirosuri italiene. / cavalerul țipa din copac: / senti! senti! / siamo veneziani, poi cristiani! // și fetele izbucniră din pomi / pleoscăind cu aripi, înghețând aerul / pe la colțuri: - Pedofili! Nu circulați / pe trotuarul acesta!” („Noapte de om”). Dată fiind imperfecțiunea organelor de simț, implicarea emoțională într-un real factice este refuzată în favoarea autosugestiei, a unei „păcăleli” cu tragismul atenuat de înclinația spre ludic a autorului de poeme: „gusta cel mult pâinuțe dulci / cu puțin untdelemn sau / culoare de pătrunjel mic // uneori i se aducea însă / brânză! O punea într-o / magazie din spate la un loc / cu smochinele verzi până / făcea crustă de cașcaval / păcălindu-și gustul numai / și numai cu arome” („El e”).
Cunoașterea de tip luciferic (v. Blaga) implică misterul, cultivat la nivelul textului prin limbaj cifrat / ezoteric și ramificat ontic: „când Ochiul se încăpățânează / în jurul soarelui inima grea de vise / adastă în pieptul porții / bănuindu-te pe drum // poate că mari Urechi se îmbată / cu tainele noastre fără ca misterul / să piară în sus / căci iarba e grasă, mugetul umed / și tăriile pline de cântec” („Var stins”).
Tentativele elegiace sunt puține și par (auto)cenzurate, se preferă eufemismul, metafora și ecoul, nu trăirea nesofisticată și exprimarea ei prin „scris vijelios”; poemul devine stare de liniște după arderea cathartică: „sub Fața ta m-am oprit / să nu mai văd cerul // sub Zâmbetul tot mai albastru / și colțul prea greu / mâna cea dreaptă / ochiul cel stâng / sub Închipuirea ta lată / din care curg păsări sau / bidoane gri cu indiferență / Sâmbăta / când sărutul meu / scutură roada din marginea / buzelor” („Lașitate”).
Singurătatea ca stare poetică este supusă unui procedeu de concretizare a abstractului și vizualizată în ceea ce are ea esențial; conotațiile suplimentare îmbogățesc o simbolistică și o mitologie proprie: „stai cu mine / Singurătatea îmi îngheață / picioarele / Tristețea îmi umblă prin / măruntaie // stai cu mine și / pielea o să mi se spuzească / de bubele plăcerii // vom ieși aiurea pe bulevarde / cu steagul trufiei fâlfâind / departe spre stadion / stai cu mine / în peștera [s.n] asta de două persoane / cu gaz și apă curentă // lasă-mă / dacă ai timp / să-nmoi condeiul (o clipă) / în sângele tău / demi-sec // lasă-mă...(„Fecioarei-cu-nasturi”).
Califul Huzur își construiește o cetate fabuloasă, din sensuri și sonuri bogate, transformând realitatea într-un text-spectacol care trebuie receptat în întregime și dintr-odată, fărâmițarea lui pentru a-i fi identificate „ingredientele” din compoziție nefiind necesară; de altfel, Felix Nicolau știe că po(i)etica și autoreferențialitatea textului înseamnă pierderea ingenuității artistice. Demersul lui are evident ca motivație starea poetică genuină și nevoia de a o transforma pe aceasta în mesaj: „Chitări cu fundul roșu / bombate în sus – gulere albe cu / picățele liliachii – molii col- / căind printre cizme – milioane / de cizme – damfuri de naftalină / călătorind spre parter – pian / acvilin cu șapte picioare și bust / Teddy-bear. Whiskeyman / cu tacul la subțioară mirosind / a nimeni și levănțică. / Straturi de poze, călare, lângă / mașină, cu ochelari, fără, în / kimono... Cufăr cu eșarfe curcubeu / pentru / next show next show” (Graceland”).