Biografie Vasile Petre Fati
născut în 1944 - decedat 19 noiembrie 1996
"Vasile Petre Fati, antologie postumă
Vasile Petre Fati este un poet exemplar pentru promoția ’70. Așa am vrut să încep rândurile acestei prezentări. Hm! Dar de ce doar al promoției ’70? mi-am luat eu seama. Și m-am gândit că el este, de fapt, poet exemplar al întregii literaturi române contemporane.
Om blând, tăifăsuitor profesionist, bun cunoscător al degustării vinului la Casa Scriitorilor, vin sub formă uleioasă iarna, în formă de șpriț lung vara, Vasile Petre Fati era reprezentant al – cu o exactă etichetă pusă de prietenul său Marian Drăghici – „aripei boemei cuminți”. Confirm, ca un om care a combătut calm, amical, multe ore cu cei doi, la aceeași masă din sufrageria Casei Monteoru în primele zile, în primele luni, în primii ani după evenimentele din decembrie 1989. Pe cât de boem era Fati, pe atât de bonom era, deși intransigent când venea vorba de draga de literatură, el cultivând o ironie fină, cordială, cu atât mai usturătoare adeseori.
După moartea neașteptată, fulgerătoare și năucitoare din 1996, receptarea critică, dar și evocarea sa sentimentală, au intrat într-un fum mai dens ori mai rarefiat. Dar, la zece ani de la fatalitate, apare în librării antologia de autor Zidul și pălăria (Editura Vinea, București, 2006, Colecția ins-Urgent, colecție realizată de Marian Drăghici, care semnează și o sentimental/aplicată postfață). Prima impresie, rămasă definitivă la sfârșitul lecturii, este aceea că avem de-a face cu un volum unitar, fără sincope, fără scăderi valorice, dar și egal tematic. Meritul este al poetului, intransigent cu sine – cum spuneam –, dar aici în primul rând al antologatorului.
În esență, Vasile Petre Fati e un autor de poeme concentrate, mult elaborate, fără a se observa acest lucru din prima răsfoire, poetul făcând parte din stirpea congenerelui său Virgil Mazilescu, după cum remarcă și subliniază M. Drăghici. Cu Mazilescu, Fati mai are în comun viziunea sceptică, realist-sceptică asupra vieții, în fond o temperată disperare: „Voi Stalin care m-ați iubit și m-ați iubit/Gândiți-vă la mine ca la un om singur./Dar acum lăsați-mă să ating cu mâna/Pelerina de ploaie a tatălui meu mort./Ea este acolo,roasă pe margini,/Cu buzunarele umflate de flori de câmp./Mânecile îi atârnă de-o parte și de alta./Ai putea să dansezi cu ea/Și chiar s-o lovești,/O lovitură năprasnică și ploaia să se audă pe acoperișe/(O tată, ești mai slab decât fiul tău!)/Și încă o dată s-o lovești./Voi care m-ați iubit și m-ați iubit,/Lăsați-mă acolo”.
Poetul evocă melancolic trecutele sale relații sentimentale cu oameni și lucruri deopotrivă: pianele ca „morții prin odăi”; „prietenul (care) nu mai vine/într-o seară ploioasă”; „un om cu un violoncel în noapte”; „o ploaie mare (de-acum o mie de ani, n. DAD)/și un rege care a privit ploaia”; „un om cu o cărare într-o parte,/Cu ziarul în buzunar,/Cu o oglinjoară în buzunar ca soldații”; „Franz Kafka./Omul acela din Praga (care) a mâncat pâine și a băut apă,/Ca să trăiască”; „cheia casei(care) a fost ca o mamă pentru noi”; „un biet tânăr din provincie, cu o pelerină (element obsedant la VPF, n. DAD) până la pământ/Și cu o bască ponosită pe cap”; „păsări galbene într-un tablou cu flori”; „o femeie străină”; „scaunul mic, din bucătărie, vopsit în roșu”; în sfârșit, „...un zid/Pe care-l cresc ca pe copilul meu./Ca pe iepurii de casă./Sunt sărac ca naiba/Dar îmi iubesc zidul/Și pălăria care spune/Că s-a terminat cu viața asta./Așa e, s-a terminat./Dar eu îmi cresc zidul ca pe un șarpe,/Îl iau în brațe și-i spun/Du-te la culcare, zid dulce,/Du-te la culcare și plângi...” Acesta este universul lui Fati, creionat din câteva tușe, alb-gri-negre.
Antologia conține și o secțiune de poeme în engleză, în transpunerea Ioanei Ieronim. Cu totul, am putea spune că volumul acesta poate fi considerat o fidelă carte de vizită definitivă a lui Vasile Petre Fati.
Post Scriptum. Marian Drăghici, merituosul și generosul îngrijitor al colecției ins-URGENT, dar și postfațatorul și antologatorul lui Vasile Petre Fati, deplânge faptul că poetul este ignorat de critici. Păi, criticii îi ignoră și pe cei morți înaintea lui Fati, de la Dosoftei până la Nichita Stănescu, și pe cei trecuți la cei drepți mai de curând, dar și pe cei vii-vii. Se scrie și se publică într-o harababură totală, se scrie decent, mediocru, se scrie insipid și incolor, se scrie și genial, se scrie unitar și inegal, împrăștiat, manierist, curajos, obscen, dar și fin-finuț. Dar de citit, cine să mai și citească și cine să mai critice și cine să mai facă ordine și ierarhii? Pe orice drum literar te-ai plimba, vezi panouri publicitare (?) uriașe pe care scrie, cacofonic, desigur: „Trăiască confuzia de valori!” C-așa-i spectacolul literaturii române contemporane: o noapte furtunoasă, o scrisoare pierdută, hm!, d-ale carnavalului..."
|