Sunt oarecum privilegiat: pot sta pe margine, nepretentios, dar nu indiferent. Putinul meu imi permite sa ma uit cu atentie la “infaptuirea” intunecoasa a altora. Nu pot intra in mileniul trei al românismului conformist, al acceptarilor repetate, si nici nu stau la rand. Gandind prefabricat, am confortul de a-mi analiza vecinul de la distanta, iar demnitatea m-a ajutat sa ma feresc de bratul lung al manipularii ce afunda omul in cazanul lucrurilor neplacute.
Conformismul se dezvolta ca o cangrena in lumea puterii celor fara de putere, si –ca orice observator- imi pun fireasca intrebare: cum ar putea un om simplu sa-si arunce camasa conformismului cand inca sunt vremuri tulburi, racoroase? Ba mai mult, omul simplu accepta sa-i fie pusa-n carca si paltonul manipularii, i se impune sa faca si ceea ce nu-i place.
Pana la urma, fac parte dintr-o natie de conformisti, inamorati de saracia interioara. Mereu ma pierd si eu in ochii unui antidestin, in surasul marginit, citindu-le ternitatea iernilor siberiene. Totul se odihneste in aparenta cu zapada si nimeni nu intelege de ce li se ninge in ochi cu suferinta. Pupilele conformistilor sunt o tara a placerii si torturii: caderea-n paradis e la fel de trista ca si caderea in rai. Prin agravarea caderii vor plati probabil dispretul experientei trecutului, dogmele mincinoase ale ascultarii. Sunt disputati de draci si ingeri. Unde-a disparut (a)saltul spre cerul launtric al romanului? De ce se traieste captiv numai in cusca simturilor si se gandeste schiop? Intalnesc la orice pas comodul, utilul si mentalul romanesc, dar prea putin libertatea consolatoare. Cine indrazneste sa traiasca astfel va pieri probabil prin ceea ce crede ca va vietui. Conformismul e un salt amar in moarte. Acest gen de „progres” va atrofia in om toata partea spirituala.
Se ajunge in aceasta postura executand totul la comanda, iar cand esti depasit de evenimente te trezesti latrand ca si cainele nebun: „sa ne dea statul bani!” Din cand in cand, se mai castiga cate un membru, prin bulversarea „sufletelor de calitate”. Fenomenul conformismului e molipsitor. Nu este menit oricui sa mearga „din creasta in creasta”, cum cerea Empedocle, si pacatul porneste de la consolarea cu ideea ca viata trece si cand nu faci nimic. Ce se poate face cu acest “a gandi” romanesc plin de masura ? De ce nu se prefera „mai raul”?
Prea putini dintre romani se ridica sa fie ei insisi. Eliberarea de sine insusi ca eu evanescent al lumii fenomenale si totala disponibilitate a infaptuirii lucrului bine facut ar constitui culminatia sublimului. Aceasta eliberare trebuie cautata ”inafara”, in spirit, in cunoasterea de sine, in cunoasterea intimitatii eului. Cultul lucrului bine facut si respectul pentru celalalt nu au aparut; ele sunt asezate de la finele mileniului trecut pe o lista morala de asteptare.
Inchei abrupt “taina conformismului” si cu greu ma abtin ca in aceasta sfarsire sa nu-mi fie inceputul, sa nu fiu contaminat. Cu cat contribui la apusul conformismului, mai mult va straluci ceea ce scriu si vorbesc. Alung ce nu tac, scapand de o grava problema contemporana, o trufie ce va fi pedepsita, un ciob din nefericirea lumii.