Cred că educația este un lucru foarte nefericit: cei șase, șapte sau șaptezeci de ani așa ziși "de-acasă" nu ar trebui sa fie pentru individ acel tratament insipid care caută să extirpe din el ultima farâma de personalitate, inoculându-i în cap idei care nu aparțin nimănui din cauză că ele aparțin tuturor. Educația este dacă vreți, prima formă prin care Societatea iși face loc în intimitatea individuală. De aceea scara de false valori rămâne neschimbată de secole, iar persoana returnează mereu și mereu societații lucruri deja expirate. E adevărat că rostul Omului este prin excelența unul social, oricât de introvertit ar fi acesta. Dar eu cred că această apropiere, ar trebui să se facă în sensul exact opus. Este vorba aici, de un Munte care vine întotdeauna la Mahomed, din care pricină Muntele rămâne aceiași stană de piatră care era, iar Mahomed e nevoit să devină tot asta.
Cum ar putea să conteze pentru mine un muritor, istoria grăuntelui de nisip și cifra care tinde cel mai mult înspre infinit? Lumea mea, e mobilă, e drept, dar este un cerc care oriunde l-ai muta se întinde doar până la câteva lucruri sau persoane împrejurul meu. Iar numere mai mari decât acelea pe care le pot asimila unui ceva concret de lângă mine, nu-mi sunt de nici un folos.
Þaranul, de-ar fi fost filozof și-ar fi băgat picioarele-n el de plug. Dar el are nevoie de dogma ortodoxă ca să-l învețe să prețuiască pâinea cea de toate zilele folosindu-se de un circ pe măsură. Iată că de la latini încoace, nu s-au schimbat foarte multe. Panem Et Circens.
Luați din spinarea lui Dumnezeu toți sființii și bufoneria pe care dogma creștină i-au atribuit-o. Încetați să-l mai împărțiți în trei dacă vreți să fie un Dumnezeu puternic. Nu-i mai inventați nici mamă, nici fii, fiindcă noi oamenii trebuie să tindem spre Divinitate și nu invers. Nu mai credeți că Moise a primit din Cer niște porunci pe care le poate da cu ușurința orice om cu bun simț de pe Pamant. Nu zic să nu construiți biserici, dar să încetați să credeți că adevăratul Dumnezeu ar sta ferecat în ele. El este peste tot și puțin îi pasă de mormăiala preoților voștrii. Învățați creștinii să creadă în bunătate și nu în iertare. Fiindcă credința în iertare este cea care a născut și va mai naște cei mai mulți dintre criminali. Fiecare trebuie să fie răsplătit sau să plătească, independent de câte mătănii ar catadicsi să facă. Iar taina spovedaniei... Ei bine, unii preoți țin atât de bine secretele noastre, încât ele nu mai ajung nici la Dumnezeu. Și în sfârșit, chiliile și mânăstirile: aceasta școală păgână unde bărbați și femei învață să-i urască pe oameni din dragoste pentru Dumnezeu, și pe acesta din iubire și atracție către oameni.
Câtă vreme ve-ți propăvădui un Dumnezeu care nu-i cel putin cu două fețe, ci cu trei, născut între dobitoace și omorât apoi tot de dobitoci, înviat mai apoi ca să dezbine popoarele cu mai mult succes decât Turnul Babel, așezat pe un tron de nouri, înconjurat de o lume de sfinți plicticoși, îngeri efeminați și draci cu fața umană, doar ca să conducă o lume populată la fel, ei bine da, câtă vreme ve-ți propăvădui asta, sa nu vă așteptați ca Biserica, oricare ar fi ea, să fie altceva decât o mare și memorabilă Bășcalie!
Cu ceea ce scriu zi de zi, nu fac decât să mă apropii și să mă-ndepartez din nou de ceea ce vreau de la scrierile mele. Totul arată ca o sticlă pisată și multe dintre cioburi sticlesc bine, făcându-mi cu ochiul. Dar cred că va fi o muncă titanică să le adun, să le lipesc și să fac din toate un geam prin care tu cititorule să arunci o privire spre lumea mea. Mi-ar trebui o fărâmă de geniu ca să pot scrie concis pentru tine ceva, care să-ți spulbere toată lehamitea adunată cu fiecare roman scris cu talent până acum. Pentru că deși nu s-a dus cu totul vremea când diletanții scriau, e apusă de mult aceea când cititorii îi citeau. Musai că trebuie să ai ceva talent pentru ca oamenii sa-și piardă timpul cu tine. Dar ca să o facă, fară sa fie apoi o pierdere de vreme, atuncea trebuie să ai o sclipire de Geniu. Altfel, lucrarea ta riscă să fie ca și cea a Creatorului Lumii: o amestecătură de lucruri frumoase și urâte al căror deznodământ nu-i altul decât o mare neințelegere, care nici nu ne urcă și nici nu ne coboară.
Nu cred că voi reuși vreodată să găsesc ceva incitant în a citi filozofi. Nu pentru că aș alerga după spectacol, care trebuie să recunoaștem, lor le lipsește cu totul. Dar fiindcă domniile lor se vede clar că nu au scris nici o litera gândindu-se la mine: Omul De Rând.
Îl iubesc pe Dumnezeu, o da! Dar nu merg asemenea vouă să-l caut între o suta de babe știrbe înșirate la strană, în vreme ce un popă la fel de curvar ca oricare dintre noi ceilalți behăie psalmi pe care nici el nu-i ințelege. Căci de ce oare aș crede că lumina chioară a unei lumânări, gustul sălciu al apei sfințite, mirosul greu de tămâie arsă și un posmag înmuiat în vin acru și prost sunt mai aproape de Divin decât Soarele, apa izvorului de la munte și aerul de pe culmi? Dacă nu mă îndoiesc că Domnul Nostru strâmbă din nas la fiecare țigară pe care-o aprindem, în schimb nimeni nu mă va face să cred că El se opune setei noastre de a ne bucura de ceea ce natura ne dă mai bun și mai curat.
Biserica a luat-o de bună cum că pâinea ar fi trupul lui Cristos. Și conștientă de asta, a facut din religie o cocă pe care încă o mai frământă și-i dă de la zi la zi o altă formă.
Religia mea e simplă: cred în cineva singur și infinit superior nouă. Biserica mea, este sufletul meu. Rugăciunea mea este ca eu să fiu fericit și Dumnezeul meu, un Dumnezeu mulțumit. Cred că oricare om nu se crede deasupra a tot și găsește în el îndestul de multă bunătate, este creștin.
Vae victis! Nu știu dacă-i o lege universal valabilă în cosmos sau aiurea. Dar aici pe pământ… dacă naști un copil ai de ales între a-l face om sau a-l calca în picioare. Pentru că a fi mare înseamna implicit, a avea dreptatea de partea ta; fiindcă Dreptatea este curva pe care vremea nu o poate schimba niciodată. Ea este a celui puternic. Iar mai departe, dreptatea nu e decât o nedreptate acceptată.
Evreilor, în ce mă privește, nu am să le reproșez decât faptul că singuri au ales să fie poporul ales de Dumnezeu și au născocit Biblia – un best-seller care valorează 2 lei și se vinde pe nimic, ca să facă din ea o Constituție Mondială.
Ar fi o nechibzuință să mă avant eu, cu o litră de creieri în hăul pe care mintea unuia ca Einstein l-a intuit numai, fără să îndrăznească să se afunde. Nu-mi rămâne decât să cred. La fel și domniile voastre; așa că iată un prim compromis al umanitații – din respect pentru noi inșine facem pe naivii decât să dovedim că suntem proști de-a binelea.
Chimia este o știintă care desconsideră natura umană; ea pune un egal mare cât Mendeleev între o ființa bipedă și un găinaț de bibilică. Între astea două nu-i decât o diferență de compoziție. La polul opus și la aceiași distanță de realitate, pare să fie o filosofie modernă în care oameni cu lehamite de gândirea obișnuită iși storc creierii să imagineze gânduri pe care teoretic le-ar putea avea găinațul cu pricina.
În virtutea faptului că gândesc, am datoria să mă îndoiesc. Este firesc să răstălmacesc astăzi vorbe pe care le-am zis de-abia ieri, tot așa cum e natural și de la sine înțeles că mâine, am să aleg între astea două sau am să spun ceva cu totul diferit. Atunci când vorbim despre rațiune și nu despre simple exercitii mentale – pe care le putem numi socoteli – singurul lucru cu adevarat constant este fenomenul analizei, în sine. Tot restul, este o suită de factori relativi. Aici avem de-a face cu primul exemplu în care inconsecvența concluziilor noastre probează, paradoxal, consecvența cu care medităm. Căci a trage definitiv linie, și a hotărî că am ajuns la un rezultat final, de necontestat și exact, după ce ne-am folosit de date în totalitate variabile, contrazice chiar și o știință simplă, cum ar fi aritmetica. Este de-a dreptul dubios de pildă, să pui egal între două creaturi umane numai fiindcă au tot atâtea organe. Atunci când vorbim despre oameni, legi simple ale logicii, cum că doi plus doi fac patru, devin discutabile.
Sunt un tip foarte necredincios cu natura lucrurilor; întratâta încât, dacă am dubii legate de ceea ce văd în schimb nu pot crede în ruptul capului realități doar teoretic dovedite. Când îmi rod unghiile și fără să vreau mă scobesc în nas, este pe undeva un gest pornit dintr-o invidie pentru savanții care cred în atom deși nu l-au văzut niciodată.
Biblia este o carte care sub pretextul că face lumină asupra ultimilor șapte mii de ani, aruncă în intuneric zeci sau sute de mii de ani care au fost înainte de ea.
Mă îndoiesc că cineva poate fi atâta de rău încât să te-arunce din paradis numai fiindcă ai mușcat dintr-un afurisit de măr și fiindcă ai renunțat la toată nerușinarea de mai-nainte.
Dacă femeia crede doar într-un Dumnezeu, nu e obligatoriu să fie credincioasă doar unui singur barbat. Selectivitatea e dependenta de mulțimea de opțiuni. Însă dacă noi, am vazut cel puțin una pe care evlavia a oprit-o de la curvit, atunci se cuvine sa le credem de la bun început, pe toate.
Știm despre om, că funcțional este un butoi umplut pe trei sferturi cu apă încălzită la 3 linii mai puțin de 40 pe răbojul lui Celsius. Mai știm că el, asemeni oricărui alt mamifer are nevoie să asimileze și să evacueze. Că există o cale, numită piele, prin care toxinele sunt eliminate în mod simțit, iar asta se numește transpirație și este rodul unei acțiuni cu rost care se cheamă lucru mecanic. Că mai există o cale mai puțin simțită, ba chiar nesimțită pentru a scăpa de reziduri și asta se numește foarte popular… cur. Că astea enumerate și multe altele cum ar fi somnul și procreerea sunt obligatorii și reprezintă necesități. Și deși nu uităm nimic din toate acestea, mai trebuie să aflăm că dincolo de ele, toate aceste lucruri obligatorii, mai există o chestiune, absolutamente umană, utilă și benevolă… cum ii zicea? Ce naiba, am uitat? Aha… Gândirea!
Lumea pare să fie primul și ultimul efect mai bătrân decât cauza. Fiindcă deși nu mai știu exact în ce an, dar cu siguranță că mărul, chiar și acela pădureț, a fost inventat pe Pământ.
Nu există cunoaștere a-priori; nu una demnă de a înlocui certitudinea. Există numai o acceptare voită a unor idei în urma fenomenului de judecată, datorată imposibilitații de a proba fizic un fapt. Totuși există opinii evident acceptate și susținute independent de o cunoaștere a-posteriori; aceasta se datorează unui efort pe care creierul uman îl face având ca scop iluminarea și uzând ca mijloace de intelectul conștient asociat cu intuiția și o analiză riguroasă dar subconștientă. Astfel de cazuri, pe care nu le putem numi nici fericite, nici nefericite, sunt susținute adesea de o mare doză de sugestie. Dacă este să credem în toate acestea – și de ce să nu o facem, câtă vreme logic, ar trebui să admitem că orice lucru posibil este normal să existe și există cu siguranță, tot așa cum lucrurile care nu există sunt prin ele însele o dovadă a imposibilitații lor fizice – spuneam deci, că dacă ar fi să credem în raționamentul de mai devreme, atunci, în măsura în care însușirea cunoștiintelor nu este posibilă la modul a-posteriori, cea mai bună cunoaștere a-priori pe care o putem avea, este paradoxal tocmai aceea al cărei subiect este cât mai necunoscut cu putiință; fiindcă făra să uzez de dialectică în maniera lui Kant – mult prea complicat pentru mine și omul de rând – voi apela la o lege a bunului simț – în care dealtfel, cred chiar mai puțin decât în Kant – și voi spune ceea ce știm cu toții și anume că aparențele înșeală. Ori, fie că e vorba de un fenomen, fie că e vorba de un lucru în sine, cu cât este mai îndepărtat și mai obscur, cu atât ne ferește mai tare de aparențe. Firesc ar fi deci, ca o cunoaștere care este cu precădere intuitivă, să fie cu atât mai exactă cu cât este mai ferită de aparent. Pe de altă parte însă, dacă simțurile noastre percep lucrurile, ființele și evenimentele așa cum apar, asta înseamnă că primul contact pe care-l avem mijlocit de simțuri cu realitatea, este în întregime aparență. Ar fi o prejudecată să nesocotim rostul aparenței din cauza unei zicale – deci spun că simțurile, percepția, joacă un rol important și incontestat în drumul către cunoaștere și înțelegere. Dealtfel o altă zicală, la fel de notorie zice că: “eu cred, ceea ce văd!”. Adevarat, este cel mai demn de crezare lucru acela care îți pătrunde în conștiință intrând prin ochi. Nenorocirea aș zice eu că vine din nesocotiința cu care tratăm celelalte simțuri, sprijiniți pe credința că văzul le întrece pe toate. De exemplu, e dovedit faptul că ochii ne înseală cu mult mai rar decât intuiția; cu toate acestea, există o mulțime de lucruri pe care ochii nu le pot vedea, dar intuiția o face, onorabil. Putem afirma deci cu certitudine că simțurile sunt complementare, doar în masura în care este nevoie ca unul să-l suplinească pe altul, forțat de conjucturi. Pentru o imagine cât mai clară, este nevoie de uzul maximului număr de simțuri pe care omul le are la indemână. Dacă m-aș oprii aici, discipolii transcedentalului imaginat de același Kant, poate că m-ar îmbrățisa văzând dovedite lucruri pe care până acum se simțeau numai obligați să le creadă prin natura convingerilor, dar nu erau în stare să abdice cu totul de la îndoială. Ei bine, chiar aici am să mă și opresc – nu înainte însă să spun că… nu cred o iota atunci când este vorba de un lucru ale cărui coordonate mi le însușesc numai din teorie.
Un enoriaș, este un om crispat, în vreme ce un liber-credincios este unul care crede cu bucurie. Spun aceasta, pentru că religiile ne încorsetează existența între niște rigori pe care nu Dumnezeu le dorește, ci cei care se vor slujitorii lui pe Pamant. Aceștia sunt cei care ne îndeamnă la abstinențe de tot soiul, iar creștinul deși le respectă, trece prin ele scrâșnind din dinți, lucru care mă îndoiesc că ar fi pe placul lui Dumnezeu.
Există o realitate percepută pe care o datorăm simțurilor uzuale și una exactă, a carei imagine completă o avem ca rod al gândirii aprofundate. Dar în lista de simțuri umane recunoscute, ar trebui adăugată și intuiția, căreia îi datorăm, după vedere, o parte importantă din percepție!
Șcenariști, cu mult mai mediocrii decât actorii-saltimbanci, în ale căror guri se grăbesc să înghesuie vorbe lipsite de orice noimă, spre extazul unui public care a gustat agonia lucrurilor mult prea ușor înțelese, sfârșesc apoi într-un rău menit să le întreacă pe toate celelalte, anume acela de a crede ei inșiși, că au vrut să exprime ceva în dialoguri care defapt nu exprimă nimic, în afară de cuvinte legate unul de altul, doar prin sintaxă.