RUXANDRA DONOSE
„Nu caut neapărat celebritatea,
ci mai degrabă provocările,
montările mai deosebite„


– Doamnă Ruxandra, s-ar putea spune pe drept cuvânt că la naștere, deasupra leagănului dumneavoastră, zânele cele bune din poveste s-au aplecat cu dragoste și duioșie, și s-au întrecut în a vă dărui calități; în afară de un fizic care radiază lumină, o voce de mezzosoprană cu un timbru amplu, cald, senzual chiar, și, mai presus de orice, calități umane de vibrantă sensibilitate; așa se explică și fascinația pe care o provocați publicului, care, lucru rar întâlnit, se deplasează în diferite colțuri ale globului unde cântați, pentru a fi părtaș la evenimentul reprezentat de prezența dumneavoastră într-un spectacol de operă. Vă considerați o Divă?
– Nu am în mine dorința de a fi o Divă! Nu caut neapărat celebritatea, ci mai degrabă provocările, montările mai deosebite
de care ai parte în Europa și îmi place să am colegi la fel de buni ca și mine, cu care să interacționez interesant pe scenă, să facem ceva împreună, să fie o atmosferă
de lucru creativă! Asta mă stimulează.
– Știu că inițial, la dorința tatălui dumneavoastră, un „om de muzică“, compozitor, critic muzical, muzicolog, ați urmat Liceul de Muzică „George Enescu“ din București, la disciplina pian; cum ați devenit cântăreață de operă solicitată de marile teatre din lume?
– S-ar putea spune că a existat un concurs de împrejurări special. În ultimul an de liceu, corul liceului susținea un concert la Ateneul Român, având în repertoriu piesa „Dorul“ de Constantin Baciu, cu un solo de mezzosoprană. În ziua concertului, mezzosoprana de la clasa de canto a liceului a trebuit să fie înlocuită. Profesorul Nicolae Niculescu, care preda dirijatul coral, a apelat la fetele din cor,
întrebând care din ele vrea să-l salveze din acea situație. Eu am fost cea care m-am oferit; am fost audiată pe podiumul solistic și s-a constatat că am cântat foarte bine solo-ul și că îl cunoșteam perfect. Seara la spectacol a fost foarte multă lume: compozitorul Mircea Chiriac, baritonii Dan Iordăchescu, Nicolae Herlea, David Ohanesian, profesorii Ioan Șerfezi, Alexandru Pașcanu au mers în pauză la tata și l-au convins că trebuie să trec la Universitatea Națională de Muzică, la secția Canto. Așa s-a întâmplat, și în anul 1989 am absolvit.
– Ce profesori ați avut în țară și străinătate?
– La Universitatea de Muzică din București, pe Georgeta Stoleriu la clasa de Canto și m-am perfecționat la Weimar cu Lore Fischer (lied-oratoriu) și la Viena cu Renata Scotto (operă).
– Unde v-ați făcut debutul?
– Am apărut în spectacole făcute în perioada studenției, ca de exemplu „În labirint“ de Liana Alexandru, opera „G“ de Fred Popovici și altele; pe o scenă publică am apărut în 1989 la Opera Română din București, susținându-mi examenul de licență interpretând rolul Rosinei din opera „Bărbierul din Sevilla“de Rossini. După absolvire am optat pentru Teatrul Liric din Constanța, unde aveam să interpretez rolul Carmen din opera cu același nume de Bizet și Romeo din I Capuletti e i Montecchi de Bellini. În anul 1990, am apărut la Leipzig ca prima Carmen blondă, uimind publicul; mi-am făcut debutul internațional în concert – după ce am fost laureata Concursului RDF de la Munchen – cu Bayerische Rundfunk Orchester, dirijor sir Colin Davis, cu repertoriu religios. A urmat apoi un număr de concerte în Germania și Elveția. În toamna aceluiași an 1990, am avut bucuria să fiu invitată de maestrul Sergiu Celibidache pentru a fi distribuită în Missa în Si Minor de Bach interpretată de celebra Filarmonică din München, avându-l la pupitru, evident, pe extraordinarul Celibidache.
În calitate de laureată a unui important festival european, în anul 1991 am fost invitată la un foarte mare concurs „Marian Anderson“ (un fel de Darclée a Americii), care a avut loc în luna iulie la Washington, destinat exclusiv
laureaților din Europa și America, care au obținut Premiul I în ultimii 5 ani Au fost nominalizate 91 de persoane, care au trimis înregistrări audio și video din care s-au selectat 71, acestea fiind invitate la Washington. Au urmat patru etape de selecție; la prima etapă au rămas 41, la a doua 21, la a treia 14 și am rămas 7 finaliști. Eu am primit premiul Charles Dux al Operei Metropolitan din New York ex aequo cu americanul Dennis Groyves. Acest premiu a fost foarte important pentru cariera mea, a însemnat recunoașterea valorii mele. Au urmat numeroase oferte de impresariat; tatăl meu m-a învățat ca după o perioadă de doi ani să optez pentru impresarul care mă va promova cel mai bine – și nu imediat. Am cântat la Opera Regală a Waloniei (Belgia) Cenușăreasa de Rossini, spectacol preluat și retransmis de TV5 Europe, s-a văzut și în România și chiar în noaptea de Revelion 1991-1992. Între anii 1992-1998 la Viena – Boris Godunov (Musorgski), Linda de Chamonix (Donizzetti), Povestirile lui Hoffman (Offenbach), Oedipe – rolul Antigona (Enescu), Evgheni Oneghin – Olga (Ceaikovski), Hänsel și Gretel (Humperdinck); după perioada Viena am cântat la Opera din San Francisco, la Salzburg (Austria), la Canadian Opera Company, la Paris, la Finish National Opera. În anul 1999, la Philadelphia, la Carnegie Hall, la Glyndebourne Festival (Anglia) cu Minnesota Orchestra, la Metropolitan Opera.
– Câte roluri ați interpretat până în prezent?
– 43 de roluri.
Știu că este obiceiul ca la închiderea stagiunii, în Piața Operei din Viena, să se proiecteze pe ecran ultimul act al operei în curs de derulare, iar la sfârșit soliștii să apară în balcoane. Ați avut probabil ocazia, în cei zece ani de colaborare cu Opera din Viena, să trăiți un astfel de moment?
– Da, am avut, în 1996 cu opera Povestirile lui Hoffman a lui Offenbach, unde susțineam rolul Muzei și al lui Nicholas; la ieșirea noastră în balcoane, publicul entuziast a aplaudat timp de 30 de minute! A fost o seară de neuitat.
– Sunteți divinizată la Viena, probabil datorită naturaleței lipsite de vedetism cu care abordați roluri atât de diverse; publicul vă simte aproape de el.
– Mă gândesc că de aceea, după fiecare spectacol mă așteaptă atâția spectatori, atâția admiratori. Într-o seară, la sfârșitul operei Werther, m-au așteptat vreo trei sute de persoane pentru autografe. Când am debutat la San Francisco în Povestirile lui Hoffman, m-am întâlnit cu o doamnă care venise de la Viena (unde am cântat timp de zece ani); mi-a mărturisit că m-a văzut în Werther la Pittsburg (SUA), apoi la Londra, la New York pentru Nunta lui Figaro, la Berlin pentru Werther, la Philadelphia pentru Ariadna la Naxos de Richard Strauss; există persoane care își permit asemenea călătorii!
– Rolurile de travesti sunt un aspect interesant al carierei dumneavoastră; în acest tip de personaje care vi se potrivesc, v-ați bucurat de un mare succes.
– În general, rolurile de travesti presupun un anumit romantism; eu, pur și simplu, simt acest tip de roluri. Am interpretat Cherubino din „Nunta lui Figaro“ de Mozart, Nicklaus din „Povestirile lui Hoffman“ de Offenbach, Romeo din „I Capuletti e i Montecchi“ de Bellini, Orfeu din opera omonimă de Gluck, Serse din opera „Serse“ și Giulio Cesare din opera „Giulio Cesare“, ambele de Händel, Hänsel din „Hänsel și Gretel“ de Humperdinck, Octavian din „Rosenkavalier“ de Richard Strauss, Pierotto din „Linda de Chamonix“ de Donizzetti.
– Ce calități trebuie să ai pentru a avea succes? Dumneavoastră ați învins și vă mențineți în vârf.
– Ca să ai succes în Europa, dar mai ales în America, contează mult să cânți frumos, dar, în același timp, să fii ceea ce impresarii numesc un…“package“, adică să fii și frumos, și deștept, și suplu, și tânăr, și talentat, și cu voce; atunci corespunzi idealului american; lumea operei, extrem de dură, îi respinge pe cei care nu fac față exigențelor.
– Oriunde pe glob, v-ați bucurat de o presă entuziastă care v-a lăudat performanțele; am să citez numai unele cronici care se referă la spectacolele din anul 2004: Damnațiunea lui Faust, dirijor Charles Dutoit – Philarmonic Orchestra – cronica din revista „Seen and Heard“, semnată de Ronald Schneider: „Mezzosoprana Ruxandra Donose a fost pur și simplu sublimă, cu o voce caldă, plină, proiectată cu vigoare… Aria „Cât este de înăbușitor aerul“ a avut un ton melancolic și sumbru, în timp ce în scena din camera
Margueritei (scena 15) ea a fost punctul culminant al serii. Vocea Ruxandrei Donose, de o profundă expresivitate, a fost completată de dicția ei cu claritate de cristal. Nu am auzit niciodată o Marguerite mai desăvârșită!“
Iar în Philarmonia/Dudoit, Royal Festival Hall, London, Robert Maycock, la 2 noiembrie 2004: „Ruxandra Donose, care a cântat de curând Charlotte în producția Werther a Operei Regale, a completat cu Marguerite din Damnațiunea lui Faust o excelentă redare a celor două mari eroine ale lui Goethe din repertoriul francez; la timbrul vocii ei ce te face să te topești, a adăugat și concentrare, așa încât atât introducerea, cât și balada Roi de Thule au fost la fel de captivante, frazate luminos, cu multe
nuanțe“.
– Da, am satisfacția recunoașterii internaționale prin cronici ale unor critici muzicali de mare prestigiu.
– Desigur, a contat mult și faptul că ați avut alături un sfătuitor constant și avizat, pe tatăl dumneavoastră; de asemenea soțul, care e regizor de operă, Peter Pawlic-Donose, și doi copii care v-au împlinit ca femeie și mamă. Uneori tatăl, și chiar și mama, v-a însoțit în deplasări; în SUA, la New York, San Francisco, Pittsburgh (Pennsylvania), Brazilia (Sao Paolo în 1995) și desigur și în Europa.
– În general, asta se întâmpla când erau premiere, iar eu, știindu-i în sală, cântam cu atât mai multă plăcere și mai intens. Îmi ador părinții, care sunt cu totul deosebiți, și am vrut să le dau satisfacția, eu fiind singurul lor copil, să nu se stingă numele de Donose, soțul meu adăugându-și-l la numele său. Familia este pentru mine nu numai o realizare, dar și un extraordinar suport emoțional, pe care îl am în lumea asta nebună, nebună, nebună.
– Sunteți atașată nu numai de părinți, ci și de patrie: v-ați păstrat cetățenia română deși puteați lua cetățenia germană după cea a soțului, ori pe cea austriacă – posedând o casă – reședință la Viena.
– Da, mi-e de ajuns cetățenia română, iar pentru că Viena este un centru muzical european foarte important, de iradiere a luminilor culturale, am o casă-reședință; de altfel, între 1992-1998 am fost solistă permanentă a Operei din Viena. Vin cât de des pot în România, vacanțele le petrecem aici, avem la Bran un colțișor de rai unde ne odihnim și savurăm aerul tare de munte și viața liniștită împreună cu copiii, Max Tudor care are 4 ani și Anina Teodora, de un an și jumătate.
– Sunteți o persoană generoasă, pentru concertele pe care le-ați susținut în România nu ați vrut să încasați cuvenitul
onorariu.
– În anul 2000 am cântat sub bagheta maestrului Cristian Mandeal „Cântecele copiilor morți“ de Gustav Mahler și am donat suma unei case de copii din Iași.
– Am aflat, de asemenea, că în contractul încheiat cu Columbia Artistic Management ați specificat că se exceptează de obligațiile contractuale România și Viena.
– Da, mi se pare un gest normal; consider că datorez țării mele natale și orașului care m-a primit cu atâta căldură aceste înlesniri pecuniare.
– Care vă este programul pentru acest an 2005?
– Am fost invitată la Festivalul de la Glynbourne – Anglia, este unul din cele mai reputate festivaluri din lume, acompaniată de Filarmonica Regală din Londra, care a devenit o instituție de sine stătătoare cu director de artă, personal, cor; funcționează anual trei luni, mai, iunie și iulie. În 16 spectacole din mai până la 15 iulie am interpretat rolul titular din Cenușăreasa de Rossini, care a fost primul rol mare pe care l-am cântat la Viena și pe care l-am repetat pe multe scene, fiind totodată și rolul cu care mi-am dat examenul de absolvire. Tot în spațiul acesta temporal înregistrez la Cardiff (Þara Galilor - Anglia) un disc de 75 minute cu lieduri de Nicolae Bretan, compozitor român de la Cluj care a emigrat în America; atât el cât și soția au decedat, fiica lor fiind cea care se zbate să pună în valoare remarcabila operă a tatălui.
Concediul mi l-am petrecut, cum v-am spus, ca de obicei în România, cu soțul și copiii, vom merge apoi la Viena pentru a mă pregăti de turneul de șapte săptămâni în Japonia și China, cu o orchestră formată din instrumentiști japonezi care concertează în orchestrele din lume și care vor cânta, sub bagheta lui Seiji Ozawa, Bărbierul lui Rossini în care voi fi Rosina..În noiembrie voi fi iar în București pentru a-mi susține Doctoratul.
– Ce alte proiecte de viitor mai aveți?
– În 2005-2006, Nunta lui Figaro de Mozart la Festivalul de la Salzburg, iar în 2007-2008 am contract cu Opera din San Diego– California.
– Vă doresc în continuare aceleași răsunătoare succese, pentru că oamenii au nevoie de o cântăreață ca dumneavoastră, care e atât de naturală și de modestă, în ciuda statutului de mare interpretă pe care îl aveți.

„Ecart“ nr. 339/2005