Cantabrian prin adopție, José Hierro s-a născut în anul 1922 la Madrid și a avut un dublu debut literar, consemnat în 1947, cu plachetele de versuri „Tierra de nosotros” și „Alegria”, pentru ultimul dintre care i s-a decernat premiul „Adonais”(1947).

Reprezentant de seamă al generației anilor 50 din secolul XX, autorul a fost distins și cu alte premii literare: Nacional de Poesia (1953), de la Critica (1958 și 1965), March (1959) și Principe de Asturias (1981). Ulterior i s-au decernat premiile: Nacional de las Letras Españolas 1990, Reina Sofía de Poesía Iberoamericana 1995, Europeo de Literatura Aristeión 1999, Cervantes 1998.

Scriindu-și "din superstiție" majoritatea versurilor prin cafetăriile orașelor Madrid, Valencia sau Santander, în cel din urmă dintre care a și locuit permanent pe parcursul ultimilor ani de viață, José Hierro poate fi catalogat ca un veritabil poet al cetății. Așa avea să afirme și în versurile inscripționate pe frontispiciul unuia dintre cele doua felinare, montate în centrul pieții Numancia din capitala Cantabriei: „La ciudad me decia que no queria morir sola, que no la abandonara” (Orașul îmi zicea că nu vrea să moară în singurătate, că să nu-l părăsesc). Moare pe 21 decembrie 2002 din cauza tabachismului, după ce suferise și un infarct miocardic în anul 2000...

Trecută la începuturi printr-o curbură spațial-temporală devastatoare (războiul și foametea lasă patria sa în ruine), poezia sa se regăsește plenar în habitatul imaginatv al propriului eu, populat masiv de variate arhetipuri lirice. Poeziile scrise la acea vreme comportă clar sau sunt distinct pătrunse de accente autobiografice și sociale dureroase, proprii momentului postbelic care caracterizau Spania la jumatatea secolului trecut.

Paradoxal, în anul când Hierro își publica primele sale cărți, care aveau să-i aducă recunoștința unanimă a criticilor literari, poetului român Lucian Blaga, din motive exclusiv ideologice, i se interzicea orice gen de publicare de către guvernanții comuniști din România. Acesta avea doar dreptul să facă traduceri... Interdicția a durat până în anul 1960, timp în care autorul reușește să finiseze patru cicluri noi de poeme: „Vârsta de fier“, „Corăbii de cenușă“, „Cântecul focului“, „Ce aude unicornul“, mesajul lor fiind refractar ideologiei comuniste.

Referindu-ne la una si aceiași perioadă de creație, face de menționat faptul că, dacă Blaga își transfera racursiul liric de la real la ireal, traectoria scrierilor poetice ale lui José Hierro evoluează spre dimensiuni artistice transcedentale istoriei și societății. Ruptura de la estetica realismului nu are loc instantaneu, ci suportă durată în timp. Valențele-i personale legate de supraconștiință le putem detecta ușor în volumul „Cuanto se de mi” (1957), unde distingem vădite asonanțe lirice cu poezia filozofică și expresionistă a lui Lucian Blaga (facem referință la acea scrisă în perioada interbelică (vezi, spre exemplu, volumele În mare trecere (1924) sau Laudă somnului (1929)). Detașat de istorie și timp, poetul spaniol accede spre „grota sonoră a enigmei”, căutând în stil blagian „frumusețea nelocuită”. Spre niște tărâmuri transcedentale universului se îndreaptă eul creator din versurile cuprinse în volumele „Libro de las alucinaciones” (1964) sau „Cuadro de Nueva York”, editat mai recent.

Doi poeți de descendență latină, două destine literare distincte, însă atâtea similitudini lirice...

José Hierro

ALEGRÍA

LLEGUÉ POR EL DOLOR A LA ALEGRÍA.
Supe por el dolor que el alma existe.
Por el dolor, allá en mi reino triste,
un misterioso sol amanecía.

Era alegría la mañana fría
y el viento loco y cálido que embiste.
(Alma que verdes primaveras viste
maravillosamente se rompía)

Así la siento más. Al cielo apunto
y me responde cuando le pregunto
con dolor tras dolor para mi herida.

Y mientras se ilumina mi cabeza
ruego por el que he sido en la tristeza
a las divinidades de la vida.
"Alegría" (1947)

(trad. în română)

BUCURIE

Durerea m-a condus spre bucurie.
De suflet am aflat atunci când doare,
Iar din durere a răsărit un soare
În trista-mi, misterioasa împărăție.

O bucurie-i frigul dimineții
Și vântul rece și nebun ce bate.
(Simțeam cum sufletu-mi frumos se zbate,
Deși văzuse primăveri, verdeață).

Așa o simt mai mult. Ochesc tot cerul
Și când întreb răspunde cu-adevărul
Durerilor ce vin peste-a mea rană.

Și-n timp ce capul mi-e străluminat
Mă rog pentru acel când trist am stat
De toate zeitățile mundane.