Sfântul Irineu (cca 125-202), unul din Părinții întăritori ai Bisericii Creștine, o cunoștea și o condamna; Scriitorul român Sterie Diamandi (22.08.1897-11.06.1981), un mare cercetător al vieții lui Iisus, de asemenea, condamnă afirmațiile din această evanghelie apocrifă.

Cu ceva timp în urmă, în preajma sărbătoririi Învierii Mântuitorului nostru, agnosticii zilelor noastre, având în spate puternica mass-media americană, după ce s-au răcorit lăudând pe toate căile “succesul enorm” repurtat de stupida ficțiune “Codul lui da Vinci” cu care Dan Brown s-a făcut miliardar și care, fiind, într-adevăr, un talentat scriitor, a putut suci lejer mințile oamenilor a căror putere de judecată și de cercetare s-a oprit la jumătate, fac acum mare zarvă în jurul uneia din duzinele de evanghelii apocrife, descoperită prin anul 1970, dar dată abia recent în vileag de presa americană, de National Geographic Society prin website-ul ei, de emisiuni CNN și de la History Channel etc.
Curios, ca și dumneavoastră, să văd în această cărticică o nouă sursă de inspirație a maculaturii lui Brown, am citit-o în traducerea unor heleniști destoinici care au putut recupera cam 85% din textul găsit, suficient pentru a înțelege despre ce este vorba. Dacă pentru lingviști, descoperirea în sine este, într-adevăr, prețioasă, indiferent că este o simplă traducere a originalului din limba coptă, scris cam la 140 de ani după moartea lui Iuda, pentru marii teologi, în cazul că nu a fost chiar o deplină dezamăgere, ei nu au putut afla mai multe decât știau deja din celelalte apocrife necanonice (”Evanghelia lui Toma”, “a Mariei Magdalena” ș.a.), frizând un folclor naiv precreștin. Este mai mult ca sigur că, în arhivele strict secrete ale Vaticanului există o copie mai bună, dacă nu chiar originalul în limba vechilor egipteni (copta), pe care Sfântul Irineu îl cunoștea.
Cu toții, fără excepție, sunt de acord că autorul ei în nici un caz nu a fost apostatul apostol Iuda Iscarioteanul, ci unul din grupul gnosticilor pre-creștini (după alții, un evreu care voia să înlăture blamul vânzării ce pica pe capul tuturor iudeilor), în orice caz un autor anonim, pe care, încă din anul 1943, prietenul meu, scriitorul aromân Sterie Diamandi, l-a numit un “jalnic eretic”.
Când veți citi această “basnă populară” a ereticilor copți, veți vedea că, din Iudeea, până la gurile Nilului, informațiile transmise din gură în gură despre patimile Mântuitorului au ajuns destul de mult deformate. În esență, această evanghelie apocrifă susține că Iuda ar fi fost cel mai bun prieten al lui Iisus și că, între cei doi, ar fi existat o înțelegere tacită, un mare secret, prin care Iisus l-ar fi convins pe Iuda să joace, ca într-o piesă de teatru, rolul unui trădător ce va fi blamat de toți creștinii – cu alte cuvinte, să-l sacrifice – urmând ca la judecata de apoi el să fie absolvit și chiar bine răsplătit. Apocrifa, unde Iuda nu apare ca trădător ci ca victimă, ne mai oferă și o nouă versiune asupra unor secrete ale Creației, nu atât de divine pe cât o credeam noi, în care satana joacă și el un rol important, ecourile acestei versiuni aberante resimțindu-se și în secta bogomililor.
Sfântul Irenaeus (Irineu), Episcop de Lugdunum (Lyon) și expert în teologia precreștină și creștină din sec. al II-lea, este singura persoană despre care putem afirma astăzi cu certitudine că a citit “Evanghelia lui Iuda”, probabil în original. În cartea sa “Adverusus haereses” (Adversarul ereticilor), scrisă în anul 180 d.Hr., la secția I.31.1, scria: “Unii declară că Iuda trădătorul era familiar cu aceste secrete (cele descrise de “Evanghelia lui Iuda” – n.n.) și că el singur știa adevărul cum nimeni alții (din apostoli – n.n.) nu-l știau; că el a îndeplinit misterul trădării (acea înțelegere secretă cu Iisus – n.n.), că, prin el, toate cele pământești și cerești au fost aruncate în confuzie. Ei creează o istorie fictivă de acest gen, pe care o stilizează în “Evanghelia lui Iuda”. (Subl. ns.)
După critica aspră a Sfântului Irineu, “Evanghelia lui Iuda” a fost abolită și a dispărut. Iată însă că a apărut această copie, tradusă cam după 300 de ani de la scrierea originalului, din coptică în elină. Copia stătuse ascunsă circa 1.700 de ani și a fost descoperită în deșertul egiptean de niște hoți căutători de comori, prin anul 1970 și scoasă ilegal din Egipt. S-a încercat vinderea ei unor anticari din Elvetia, care cereau 3 milioane de dolari. În anul 1999 a fost vândută în America anticarei Frieda Tchakos, care a depus-o la depozitul băncii new-yorkeze Citibank, unde, fiind scrisă pe papirus, s-a deteriorat rapid, după ce rezistase aproape două milenii intactă. A fost cu greu restaurată în proporție de 85%, de aceeași echipă de specialiști care au descifrat manuscrisele de la Qumran, Marea Moartă, loc vizitat de mine cu câteva luni în urmă. America va returna în curând manuscrisul unui mare muzeu de antichități din Cairo.
Spre a vă face o idee de felul cum trebuie citit textul deteriorat, iată aici un mic fragment din această apocrifă. Într-o pagină, Iisus spune: “Adevăr (…) ție, acest botez (…) în Numele Meu (… lipsă 9 linii…). Adevăr (…) Iuda (…) oferă sacrificii lui Saklas (numele lui Iisus – n.n.) Saklas-Dumnezeu (…3 linii lipsă…) tot ceea ce e rău. Dar tu Iuda vei triumfa peste ei toți (…)”.
Foarte interesant este faptul că în excepționala biografie cristică scrisă de profesorul aromân Sterie Diamandi – trilogia de aproape 1.000 de pagini “Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului” – în volumul al treilea, “Patimile, moartea, învierea”, apărut, ca și precedentele, în editura Cartea Românească, Bucuresti, 1943, la pg. 230, marele cristolog român (cu care eram bun prieten, dar niciodată nu l-am întrebat de unde deține sursa), scria despre conținutul apocrifei lui Iuda: “Astfel, unii au avut gustul să presupună că Iuda a săvârsit gestul incriminat, împins de dorința de a furniza lui Iisus prilejul așteptat, să facă dovada strivitoare a puterii sale dumnezeiești. A existat chiar o sectă de eretici (aluzie la autori de genul apocrifei incrimiate – n.n.), care vedea în Iuda un erou și un martir, vrednic să fie venerat, iar nicidecum hulit. După acești eretici, Iuda, în marele lui devotament față de Iisus, și-a luat sarcina ingrată de a fi instrumentul prin care se împlinește voința divină. N-avem nici un indiciu care să ne îndreptățească să facem o astfel de presupunere. Dacă, într-adevăr, lucrurile s-ar fi petrecut așa, atunci, apostolii și comentatorii creștini ar fi fost cei dintâi să proslăvească fapta lui Iuda. Situația însă se prezintă cu totul altfel. Și nu vedem deloc care ar fi interesul și motivele care au putut determina o denaturare a adevărului, într-un mod așa de oribil. De aceea, socotim ipoteza de mai sus drept o pură fantezie”.
Cât adevăr a proiectat această opinie limpede asupra apostaziilor contemporane! Marile edituri din România ar fi trebuit să lanseze pe piață excepționala trilogie românească a vieții Mântuitorului nostru, care nu există decât în numai câteva biblioteci din țară, și nu umplând spațiul mioritic cu maculatura lui Dan Brown care, în "Codul..." lui, spune că, pe tabloul "Cinei", Da Vinci nu-l pictase pe apostolul Ioan lângă Iisus, ci pe... Maria Magdalena (deși se știe bine că, în toate tablorile sale, maestrul italian, când picta femei evreice, le reprezenta totdeauna, în mod obligatoriu, conform canonului, cu capul acoperit, nu descoperit, cum îl are "Magdalena" descrisă de prozatorul american! Oare se va găsi cineva să reediteze trilogia lui Diamandi până ce tineretului nostru nu se i va otrăvi de tot mintea și cu alte “capodopere” stupide de genul cărții lui Dan Brown?
În orice caz, ceea ce a spus Sterie Diamandi acum 66 de ani este răspunsul perfect dat celor ce fac atâta zarvă în jurul “Evangheliei lui Iuda” și care încearcă să convingă omenirea că această apocrifă sau “Codul lui da Vinci” ar trebui să înlocuiască evangheliile canonice.