I. Potențialitate și actualizare


Tot-ceea-ce-este, adică Ființa, este pentru că poate fi. Reiese de aici că potențialitatea este fundamentul Ființei, anume că Tot-ceea-ce-poate-fi și este numai din această cauză. Admițând o altă cauză exterioară, ne-am vedea siliți să admitem și o ontologie exterioară, ceea ce nu putem admite încă, cel puțin nu fără o raportare la limitele gnoseologice, ceea ce evident face subiectul unei alte discuții(teologice). Potențialitatea o vom numi Nu-încă-Ființa, întrucât ea nu este încă Ființă, dar are, ca virtualitate Ființa în ea. identificăm două principii sub a căror guvernare se află potențialitatea, anume actualizarea și conservarea. Fiind antagonice, ele țintuiesc lucrurile în impas, dar problema este solvată prin aplicarea consecutivă a celor două, distanța dintre ele fiind timpul, care se naște odată cu actualizarea potențialității întru Ființă. Și, la scurtă vreme după actualizare, Ființa este re-aspirată, conform principiului conservării, întru potențialitate, dar de data aceasta la negativ, ca Tot-ceea-ce-nu-poate-fi. Actualizarea și potențialitatea alcătuiesc categoria ontologică supremă a Realității, care tinde să se conserve sub ambele forme, reieșind de aici că cele două principii, al actualizării și al conservării se află într-un raport teleologic, prin care cel dintâi este mijloc spre împlinirea celui de-al doilea, ca scop. Astfel, pentru a se conserva, Ființa se re-actualizează mai înainte de a se re-întoarce întru Neființă(potențialitatea negativă). Dacă în punctul anistiric defineam Ființa pan-ontologic(ca Tot-ceea-ce-poate-fi întru actualizare- Tot-ceea-ce-este), acum, în istorie, o definim și ca unitate substanțială, ale cărei forme sunt re-actualizate în unitățile ontologice și în subunitățile acestora(individualități).

II. Neființa

Pentru ieșirea din istorie a Ființei se ridică următoarea întrebare: Cum este ceea ce nu este și nici măcar nu poate fi? Ca potențialitate, vom răspunde noi, însă nefertilă, consumată total în actualizare și încremenită etern în ea, conform principiului conservării. În acest ultim stadiu al dialecticii ontologice, potențialitatea nu mai este guvernată de principiul actualizării, ci de cel al conservării. Dacă Ființa va înceta să se mai re-actualizeze, Realitatea nu va semnifica decât Neființa, adică va fi(pentru că are caracter ontologic), dar numai ca potențialitate ce nu mai cuprinde în virtualitatea sa actualizarea. Însă nu așa vor sta lucrurile, deoarece și principiul actualizării este absolut, ceea ce va determina o re-actualizare continuă a Ființei, conservând, astfel, Realitatea sub ambele forme.

III. Re-actualizarea

Pentru a înțelege în ce fel se petrec cele de mai sus, este necesară o anumită clarificare a re-actualizării întru conservare, care se realizează prin unitățile ontologice și sub-unitățile acestora(individualități). Se disting, așadar, două înțelesuri ale re-actualizării, anume unul ca fenomen prin care Ființa se conservă(în legătură cu definiția pan-ontologică a Ființei), și altul ca formă generală- reprezentare in concreto a actualizării(în definirea Ființei ca substanță unică și universală)- vezi cap. I.
Și până în cea mai măruntă individualitate, Ființa tinde să se conserve, re-actualizându-se. Lucrurile se desfășoară, însă, ierarhic, individualitățiile conservând unitatea ontologică căreia îi aparțin, iar aceasta, dimpreună cu toate unitățile ontologice conservă re-actualizarea, adică forma generală a Ființei.