agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-12-06 | [This text should be read in romana] |
În virtutea logicii capitalismului, lumea literară, oricât de vastă și diversificată ne-ar părea, se reduce, de fapt, la doar două categorii: una a consumatorilor de text și, desigur, aceea a producătorilor. Bineînțeles că există și micile, inevitabilele excepții menite să însuflețească acest peisaj monoton: consumatorii care, mânați de o pornire creativă irepresibilă, trec peste limita subînțeleasă ce desparte cele două grupuri, dorind să producă ei înșiși literatură. Dar, din păcate, nu toți acești cutezători rezistă exigențelor lumii producătorilor de text, în care, pentru o clipă sau două, au pășit cu încredere. Însă am greși cu siguranță dacă ne-am închipui că onorabilii literați, cumva stingheriți de prezența inoportună a vreunui consumator răzlețit, ar purcede numaidecât la reprimarea grabnică a acestui „călător“ imprudent, căci, dimpotrivă, dinamica este cu totul alta.
Consumatorii înșiși îi vor nega confratelui lor calitatea de producător, revendicată cu atâta inconștiență. Ei sunt cei care vor sesiza anormalul mutației; și nu din ranchiună sau invidie față de strălucirea sub care unul din tagma lor s-a strecurat nepoftit, ci din pricina prestației deficitare, nesatisfăcătoare pe care un astfel de „neinițiat“ le-o oferă. Așadar, pragul care desparte cele două lumi s-ar putea să nu fie doar o simplă cutumă, o convenție, ci, mai degrabă, o limită naturală sesizabilă: consumatorul nu posedă cunoașterea ori calitățile necesare pentru a fi un bun producător de text. Dar ne vom întreba, desigur: Îi conferă oare aceste lipsuri un atât de înjositor statut? Nicidecum. Ba, dimpotrivă, tocmai consumatorul este acela chemat să judece, să evalueze și, dacă este cazul, să aprecieze munca producătorului de text, care, neobosit, clădește – cercetează, scrie și se edifică pentru a-i oferi astfel cititorului o experiență semnificativă, o lucrare valoroasă. Și este atât de frumos să fii consumator! Câtă putere are consumatorul – și toată a dobândit-o fără niciun efort (!); aceasta asemănându-se, poate, cu acel drept de nobilă descendență pe care îl deține orice fericit nou-născut al unei familii privilegiate. Cât de ușor și cu câtă noblețe poate consumatorul să spună: „Nu!” Nepăsător, el zdrobește într-o clipă un întreg edificiu – o lucrare literară alcătuită cu greu, în ani nesfârșiți de trudă.
Iar producătorul, istovit și refuzat cu atâta cruzime, trebuie, negreșit, să se supună. Pentru că, de fapt, producătorul de text – scriitorul – este acela care speră și așteaptă răbdător să câștige favoarea consumatorului – cititorul. Iar în această așteptare și incertitudine își petrece, uneori, întreaga existență, la sfârșitul căreia poate să nu știe, să nu afle dacă a fost un producător autentic ori un consumator rătăcit.
Dacă acceptăm ipoteza că cititul reprezintă o delectare a intelectului nu cu mult diferită față de aceea a simțurilor, atunci devine într-adevăr bizară împrejurarea în care obiectul acestei delectări sau, mai bine spus, referentul, conținutul lecturii – al textului – îl constituie obscenitățile, crimele, atrocitățile ori alte asemenea lucruri sinistre, sângeroase și dezgustătoare ce poartă amprenta infamului. Pe de altă parte, în cazul delectării senzoriale, nu există nicidecum o astfel de posibilitate ca obiectul acesteia să posede anumite însușiri contrare naturii simțurilor. De pildă, cu greu ne-am putea închipui vreodată un degustător de vinuri savurând aroma subtilă și cu siguranță exotică a urinei de rinocer. Într-o astfel de situație, simțurile înseși s-ar revolta, așadar, plăcerea nu ar fi nicidecum posibilă, ci individul în chestiune ar experimenta, mai degrabă, un profund dezgust, o senzație dintre cele mai respingătoare. Însă cu totul altfel se va desfășura acest proces în cazul delectării intelectuale: „degustând“, citind, de exemplu, un text literar care prezintă în cele mai vii detalii scena sordidă și înspăimântătoare a unei orgii sexuale, urmată – de ce nu? – de sfâșierea trupului partenerului și chiar consumarea bucăților de carne însângerată, cititorul va reacționa într-un mod cu totul neașteptat: îmboldit de cea mai sinceră curiozitate, el va „devora“ întregul text și, concentrându-se asupra acestor mici și nevinovate „delicii intelectuale“, nu va avea nici măcar răgazul să se întrebe: De ce o asemenea lectură îmi oferă plăcere? Probabil că un astfel de fragment literar îl va fascina chiar mai mult decât unul dintre minunatele sonete ale lui William Shakespeare. Concluzionăm, așadar, că delectarea intelectuală trebuie să fie de o natură cu totul diferită față de aceea a simțurilor, iar mecanismele sale ne rămân, deocamdată, necunoscute. Și adâncind parcă acest mister, solemna sentință maioresciană zădărnicește orice argumentație în favoarea moderației, a bunului-simț: „Morala este afară din chestie!“ Într-o „soțietate fără moral și fără prințipiuri“, demersul paradoxal al criticii literare șochează: este imoral în sensul artei să-i pretinzi vreo moralitate literaturii (Comediile d-lui Caragiale – septembrie, 1885). De fapt, ce exprimă un astfel de raționament? Bunăoară, cum ar trebui cititorul să judece această chestiune de înaltă însemnătate? Către sfârșitul secolului XIX, când criticii încă mai meditau asupra rosturilor moralei în literatură – gândindu-se: „O suprimăm cu totul sau nu?“ –, I. L. Caragiale își scria, dezavuat, textele. Totuși, de ce „dezavuat“, repudiat de către lumea „cuminte”? Tocmai pentru că marele dramaturg a fost considerat pe atunci un autor imoral. Caragiale, imoral? Trăind în mijlocul unei societăți corupte, el era singurul care avea curajul să demaște imoralitatea manifestă. Și, raportându-ne la o astfel de perspectivă, cât de bizară devine încercarea lui Titu Maiorescu de a-l justifica pe I. L. Caragiale, demonstrând că acestuia nici nu i se putea pretinde să fie moral (!) – în literatură, firește. Dar satira însăși, ca procedeu literar, presupune tocmai o critică a viciilor, aspectelor negative, a tarelor societății! Este suficient să depășim această nefericită confuzie pentru a înțelege, în cele din urmă, cât de ridicole și neîntemeiate au fost obiecțiile detractorilor lui Caragiale, care îl acuzau de imoralitate, deoarece el persifla aceste defecte condamnabile. Oare, în opinia unor astfel de indivizi, ar fi fost mai eficient ca răul să fie ascuns, ignorat? Bunăoară, cum poate deveni satira inoportună, inadecvată atâta vreme cât ea are totuși un efect constructiv? Nu ne rămâne decât să ne închipuim în ce lume răsturnată trebuie să fi trăit marele dramaturg dacă artei sale i se aduceau asemenea reproșuri absurde și contradictorii. Contemporanii săi îl marginalizau, deoarece el le spunea adevărul! Ne vom întreba, desigur: Cum ar putea vreodată adevărul să fie imoral? Iată că acest lucru a fost totuși posibil; detractorii lui Caragiale îl afirmau cu hotărâre: „Adevărul este imoral în cel mai înalt grad! Prin urmare, el trebuie ascuns, tăinuit, trecut sub tăcere dacă dorim să ne păstrăm o minimă moralitate!“ Dar, în acest sens, nu se justifică, într-o oarecare măsură, teza maioresciană care condamnă moralitatea – însă, atenție (!): falsa moralitate a literaturii? Atunci când morala se reduce la simpla convenție, devenind o mască înșelătoare ce ascunde privirilor indiscrete chipul hâd al unei societăți decăzute, afirmația: „Moralitatea literaturii este o contramorală“ dobândește caracterul de adevăr. Așadar, strict din acest punct de vedere, I. L. Caragiale poate și trebuie să fie cât mai imoral. Iar imoralitatea sa va fi edificatoare! Totodată, trebuie subliniată diferența dintre o „imoralitate” de tip caragialian și aceea a scriitorilor moderni controversați, care sunt imorali în sensul propriu al termenului – ei ne înfățișează tenebrele și diformitățile universului uman în absența oricărui sistem etic, limitându-se la o expunere descriptivă, fără pretenția unei rațiuni superioare care să reflecte, așa cum ar fi necesar, și caracterul deviant, anormal, propriu acestor fenomene. Un atare demers reprezintă, am putea spune, o capitulare a rațiunii în fața halucinantului abis al ororilor – tărâm fascinant, în care scriitorul inconștient îl poartă cu sine și pe cititor, coborându-l. Însă I. L. Caragiale niciodată nu a fost atras către o astfel de eroare: aflat în fața viciului și nimicniciei – în fața abisului –, el a rămas lucid, iar tocmai această luciditate constituie fundamentul criticii sale sociale; o critică socială „extremă“, avea să precizeze Garabet Ibrăileanu, situând-o în aceeași categorie cu cea eminesciană. Dar pentru cititorul zilelor noastre – consumatorul de text –, eliberat cu greu din cătușele moralei, luciditatea și rațiunea au devenit un obstacol în calea plăcerii. Un ultim prag, dincolo de care nu mai rămâne nimic în afara unei nesfârșite și netulburate delectări a intelectului. Iar aceasta ar părea să fie imaginea sublimă a unui paradis al „deliciilor“ literare, spre care cititorul lacom și răsfățat pășește la fel de surâzător precum copilul atras de vitrina îmbietoare a unei cofetării. Oare ce va mai „degusta“ astăzi? Oferta este atât de apetisantă! Dacă acest copil-cititor va atinge vreodată o așa-zisă maturitate spirituală, pe care, în treacăt fie spus, nu o caută și nici nu o dorește, nu vom putea ști niciodată. În definitiv, minoratul intelectual este atât de plăcut! Nu te întrista, cititorule: producătorii de text gândesc pentru tine. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy