„eliberându-și alfabetul: alef / în boul sacru, beta-n biata / viețuitoare...”

Emilian Galaicu-Păun, Gesturi

1. IntroDUCERE
Am citit recent un volum de poeme semnat de Emilian Galaicu-Păun, în mare parte era o recitire, mai ales a doua parte a volumului de poeme „A-Z.best” (Chișinău, Arc, 2012), o revenire la poetul Galaicu-Păun care a lansat acu doi ani, în apele literare românești, romanul „Þesut viu. 10x10” (Chișinău, Cartier, 2011). E solicitant tot ce scrie autorul Galaicu-Păun, e o scriitură care nu te lasă și pentru altele, te prinde tot / toată. Prima senzație în fața acestui volum a fost cea a unui (de)constructor care încerca să dea jos azbestul pentru a vedea în profunzimea „casei” poematice. Știindu-l „fire capricioasă, dar perfect coerentă în materie de gust” (N. Leahu), un lucru simți din plin în fața acestor pagini: e vorba de niște „capricii” mai mult decât cele ale lui Paganini, e vorba de un Paginini basarabean, care experimentează cu pagina, cu literele și caligrafia poemelor, dar categoric nu e vorba de niște „mofturi parfumate” ale scriitorașilor de poezie legănată / leșinată.
Dacă ar fi să ne oprim asupra titlului (dilatatul titlu al acestei cărți), am constata primul sens de abecedar poematic, un caleidoscop de la A la Z, acele alfa și omega latinești, în care încap cele mai bune poeme, acel the best of the best de la A la Z (începând cu „Abece-Dor” și terminând cu volumul de față, o carte ce se conține pe sine în stilul Bibliotecii Babel). Dar e și acea „casă”, acel edificiu despre care vorbeam mai sus, fără iedera ornării pe el, este azbestul pus pe întreaga operă a acestui autor. Ne-o confirmă și mărturia dintr-un interviu oferit lui Mihail Vakulovschi în care găsim ideea de operă-construct: „Prin urmare, am raportat orice detaliu cu oarece semnificație la ansamblul arhitectonic, astfel încât să se formeze numeroase „noduri” semantice”.

2. βărbatul αlfa al poEMului ♂
Poezia „produsă” de poetul basarabean lasă „nufărul viril să se deschidă”, doar că o face discret, un fel de proprie discreție cu sinele (poetic, nu neapărat biografic). „Băiețelul decrețel”, trecutul infantil, în care e prezentă nu atât realitatea cât amintirea ei, te plasează și într-o dimensiunea psihanalitică: „vai! ce copil minunat... și copilul s-a – zis și făcut – minunat. / să fi fost tu copilul acela”, or, din illo tempore „se trage conștiința de sine” și de lumea înconjurătoare. Vârsta de aur a stării infantile rămâne însă un interstițiu intim, căci „rușinoasă-i și copilăria aceasta, de vreme ce trebuie-ascunsă pân’ la bătrânețe”. Ca în orice receptare mitică, în copilărie apare fabulosul, elementul divin-salvator: „te-a smucit de sub roata mașinii atunci Dumnezeu / travestit în bluejeans ca să mergi peste câteva zile la școală / să crești mare să-ți bucuri părinții să pleci să revii”. Prototip al divinității, eul scriitor constată: „fața mea nu-i decât răzătoarea prin care s-a dat chipul lui Dumnezeu”. Astfel virilitatea își are propriile determinante: „băiețelul decrețel”, acel „Dumnezeu / travestit în bluejeans”, bărbatul ca un simulacru al divinității, dar nu bărbatul acel puternic închipuit, poezia și femeia, ultimele două fiind două entități convergente. Acel „el” din poemele acestei cărți „este un soi de „pantofior al Cenușăresei”, pe care oricine (de gen masculin, se-nțelege) îl poate încerca, dar nu oricui îi vine!”, citim în același interviu.

3. Poezia – războinica femelă αlfa ♀
Deși „poezia se arată în chip de femeie”, ea se pretinde o avangardă a existenței poetice. Ei i se supun toate: copilăria, iubirile și existența întru idee a ființei auctoriale, adică citim mai mult decât o simplă „ființă de hârtie” în formula lui Barthes. Doar că scriitura galaichiană e „poezia cerebrală”, poliedrică cumva, produsă de unele orgii ale ideaticului, de acele festinuri intelectuale – lecturile, experiențele culturale și general-umane. Deși poetul anunță „în absența cuvântului (meu) potrivit, scriu și eu - poezie”, acel „cuvânt (de putere!)” cum formula scriitorul în același interviu, dar acest fapt ține de acea zonă a modestiei auctoriale pe care o găsim la Borges și mulți alții (de valoare). „Paloarea cadaverică a foii nescrise” anunță „facerea”, acea stare de travaliu prin care poetul se poate apropia de feminitatea (pro)creatoare a acelor poeme deloc decorative (ca cele majoritare azi).
Limbajul creat și stilul acestor poeme e unul inconfundabil: „jaluzelele aruncă o „zebră” de lumină”, or, citim aici metafore neuzate poetic, un fel de jocuri ale sensurilor venite dintr-o capacitate organoleptică specială a producătorului de text de a „vedea” lumea. Există și o (e)rupere, o distanțare de poezia clasică, doar că e o detașare dialogală, revalorizantă: „cad din textele mele – bucăți cât migdala de carne de viu putrezind - epitetele”, astfel „pe unde cândva mi-au căzut / epitetele s-a îngrășat cernoziomul s-au săturat niște câini înfloresc / orhidei de o parte și de alta a poeticii mele, potecă îngustă pe care / îmi duc trupul la moarte de mână – să nu rătăcească să nu-i fie teamă – / ca pe-un frate minor prima dată la prima femeie a lui”. Aici găsim argumentul acelei convergențe: femeie-poezie, poezie-femeie, dar nu în sensul clasic al formulei. Femeia nu este taina, marea, floarea, steaua, acele metafore practic „înlemnite” ale epigonismului poeziei clasice. Or, nu e o poezie tropică, în sensul tradițional al manualului școlar sau al acelui dresaj în privința figurilor de stil. Metafora lui Emilian Galaicu-Păun este una de gag, e pastișa unei realități conținute de marile cărți ale lumii, nu e nicidecum poezia ce s-a lipsit de metafore, nici metafora ce s-a lipsit de poezie. Umberto Eco afirma că „orice operă de artă poate fi văzută ca o metaforă epistemologică”, or, această carte este o cunoaștere a sinelui, a lumii, a literaturii, un exercițiu poetic de identitate personală.
Mâna care scrie nu se teme să facă din poezie colaj (precum face din realitate și umanitate) și nu doar prin citarea altor texte, ci și prin preluarea unor fragmente paleografice. Astfel, cu acest „SATOR AREPO TENET OPERA ROTAS” se produce o pictopoezie, care trimite la ideea de bustrofedon și la contextul antic al poeziei. Uneori poți citi cumva letrist unele versuri: „coapsele ei - două fusuri orare - / strâns lipite, formează un Y perfect (de la Yin), din al cărui pahar de martini - / ... beau nopțile”. E și o textura, o țesere interglotică, o țesătură ce se face / citește uneori și cu dicționarul multilingv (francez, englez, rus, latin). Scriitura este o stare de asediu, o poveste beligerantă cu Lumea: „și așa de când lumea – bărbații mergând la război, și femeile stând la războaie. / pe scurt, iliada și odiseea!” Doar că e vorba de un Odiseu care o filosofează și pe draga de Penelopa.

4. ♀3 F. Femela βeta din Poezia αlfa
Galaicu-Păun deconstruiește mitul misterului feminin, dar nu îl profanează. Și-l asumă, și-l aprop(r)ie: „doamne, trupul ei dă-ni-l astăzi”, este rugăciunea-parafrază, este esența unei virilități neascunse în spatele decenței poematice și de orie fel, putem afirma că dublul standard al decenței și al esenței adevărate e înlăturat din start, acel standard al poetului între dispreț și venerație prosternat în fața feminității M(ed)uze e lipsă în aceste poeme. Virilitatea este ea însăși, adică „angelodemonică” (N. Leahu)! Iată de ce „citim” o corporalitate ca o topografiere, și o cartografiere ca o corporalitate a spațiului: „unde dai de continentul ei negru. / Încât ți se-ntunecă în fața ochilor, când își arată / cârlionții ei africa de sub buric[ele degetelor, „că doar nu mi-s făcut cu degetul!”] / o negresă bălană-i dezvăluie lui harap alb alfabetul”. Înțelegi că „ea este șotronul”, o hartă a hărții, un careu ascendent de ipostaze feminine (dar nu în sensul unui ideal intangibil, ci în cel al alterității complementare):
1 F. Fetița. Este feminitatea în devenire, citim într-un poem: „afară fetițele sar peste-o coardă de sânge”, iar în romanul „Tesut viu. 10x10” „sângele are gust de cerneală”. Apare și dimensiunea filială: „fiica noastră-a venit în aprilie, ca o privire-aruncată pe fereastră-ntr-o zi însorită”. Femeia-fiică produce într-un fel bărbatul alfa, care cunoaște împlinirea prin paternitate: „gestul fiicei noastre – dragoșă și rareșă”. 2 F. Fecioara. Este femeia de iubit, de cucerit, de scris: „trup de adolescentă ieșind din vestmintele cernite doar pe jumătate, asemeni bisericii din căușeni Adormirea Maicii Domnului”. Corporalitatea acesteia e debordantă ca și sexualitatea virilității ce o observă, ea umple poemele, le ornează: „coloana vertebrală-mpletită în trei ca o gâță”. Ea e fecioara, dar nu de pictat icoane după chipul ei, ci de iubit până la a face poezie. Astfel „adormirea Fecioarei” va căpăta cel mai direct sens, pe care îl poate avea sintagma. Apare aici un erotism de „rhesus-conflict”, căci e „o poveste de sânge, dragostea”. Versul verdict este: „sângele & carnea ca un mărțișor agățat în pom în ultima zi a lui martie”. 3 F. Femeia. Găsești la Galaicu-Păun o receptare a femininului echivalent cu o empatizare gender, un fel de înțelegere a Celuilalt, mai bine zis a Celeilalte, a vieții ei ca „un cearșaf alb, întins între maternitate și morgă”. Existența feminină dintre cele două extreme se duce și în „alte cearșafuri în care-ai rostit alte nume”. E o feminitate născătoare, iubitoare și muritoare, azi când nu se mai crede în solemnitatea morții. Or, „adormirea Fecioarei” are 2 sensuri interpretative: „somnul” erotic și cel de veci. Între ele e Născătoarea. Place această gândire până în profunzimile limbajului și în cele ale esențelor extravirile! Căci toate imaginile erotice și senzualitatea scriiturii vin dintr-un mundus intellectualis: „cum se-ntinde în pagina albă a patului conjugal”, și în „patul germinativ al [capod]operei” (din același interviu). Tot acolo aflăm că: „Niciodată însă nu am încercat să proiectez asupra unei ființe concrete farmecele unui personaj, și nici s-o transform pe cutare sau cutare drăguță în personaj literar ca atare, deși de luat cu împrumut unele vorbe, gesturi, trăsături etc., etc. am împrumutat pe rupte!”

5. Textul ca βibliotecă
Versul „fost-am șoarece de bibliotecă odată” anunță o autoironie care predispune cititorul față de scriitorul ce a explorat bibliotecile. Împreună cu mâna ce (se) scrie, treci „prin codrul de simboluri”, (te) cunoști, interpretezi și pur și simplu savurezi... Căci e o poezie ce „se face cu altă poezie”, te solicită, te scutură de alte lecturi și asta place: „39. / (febră? ani? vârsta lui eminescu?) ființa-n scădere, cum ai scutura / termometrul”. E o poezie care îi permite cititorului să se simtă cult (dacă este), e un examen de lectură și cultură: „muchia de topor (și când spunem topor ne gândim la raskolnikov) a asfințitului”. Mă întrebam cum ar citi un ignorant acest vers. Nu l-ar citi, ar declara poetul deplasat, neinteresant. O Santa simplicitas, e o poezie pentru alt „client”, deloc pentru cititorul cu o mentalitate (dez)obișnuită! Căci sunt texte ce conțin idei paralele din scriituri paralele „în această (oprește-te) clipă se aprinde lumina” și în alte multe „clipe” textual-galaichiene.
E o (a)facere textuală mai mult decât un simplu intertext, e o scriitură stereo, cu realități literare, culturale și geopolitice: „umbla luntrea lui charon încolo și-ncoace-ntre maluri. era’ 92. / frontiera pe nistru / se stricase, fermoarul blocându-se între bender și tiraspol”. Poemele se nasc din alte texte ca organismele pluricelular ce își adună celulele de peste tot: „don quijote ieșind pân’ la brâu din mașina de tocat-sancho-panza”, dar sunt, totodată și texte ce se pretează la lecturi multiple și pluriforme. „A-Z.best”, această carte prodigioasă, te face să te gândești la împrejurările în care e concepută o carte, or, biblioteca, cărțile, lecturile sunt împrejurări apropiate acestor scriituri, chiar dacă acestea conțin și atâta adevăr existențial!

6. Lumea și Lucrurile
În acest volum de poeme, ca și în alte cărți semnate de Galaicu-Păun, e prezentă o înțelegere aparte a lumii. E o emancipare de acel sentiment grav, patetic și tragic al realității. Chiar și lucrurile tragice sunt pastișate cu o forță ironică, încât ajungi să râzi. E o formă rabelaisiană de a râde: „neam de neamul tău, unul mai (la) răsărit decât altul”, un fel de penetrare a existenței până la fragmentare în diferite niveluri de (non)sens. Apare o lume estică, post-ideologică în care sigla u.r.s.s. cu drapelele ei roșii nu e decât o metaforă a deflorării, o dorință de răzbunare pe gulagul asexual al tinereții, căci „m-a făcut mama în poalele patriei”, iar ea, patria a declarat: „în u.r.s.s. nu există sex”, de unde și mărturisirea din interviu: „prima mea tinerețe, mereu frustrată, dacă nu chiar de-a binelea pocită/mutilată”. Este aceeași ironie pe cont propriu. Poetul, în această lume apostată (nici cu estul, nici cu vestul), înțelege că strigătul lui în pustia ideatică este inutil, luarea de atitudine mesianică, civică și de orice fel e ignorată, de aceea se limitează la „luarea de altitudine”.
Cronotopul poetic este unul de hic et nunc: „capitală cu un nume de parcă-ai da drumul la apă în timp ce te ... Ch(ișin)ău albă chiuvetă în care se spală pe mâini prim-miniș-tri schimbați la un an”. Este clipa zilei de azi în care se trăiește, se scrie. E o poezie în care este prezent un fel de chos-ism conceptual, în afara paradigmei lui Perec, lucrurile întruchipează timpul și temporalul le plasează într-un context recognoscibil, pe autor îl interesează mai mult lucrurile decât clasificarea lor într-o lume angoasantă, plină de absurd în care „cântăreața cheală” are un creier ca „peruca lui mozart” și eul scriitor / cititor, pur și simplu, un oarecare eu se poate salva prin incantații politice (perorate pe la prânzuri familiale, pe la colț de stradă, în parlament, la TV, etc), într-un „dadaism politic”, ceva de felul: „99 de viței de la 99 de vaci sterpe / 99 de purcei de la 99 de pușculițe cărora li-i a făta / 99 de pui de la 99 ouă roșii / 99 saci cu grâu din 99 poduri măturate”. Citești astfel timpul oprit, dar nu reversibil al existenței noastre localizate, omul fiind un compendiu al universului și al timpului.

7. ÎnCHEIEre
Emilian Galaicu-Păun nu e autor, e mai degrabă un regizor textual. Luată per total, într-o (cont)abilitate textuală, poezia lui este una amorfă, adică nu îi poți defini forma (fragmentar e rimată, ritmată, cu vers alb, liber). E și o poezie narativă, doar că se povestesc idei, stări, latențe. Poemele acestea produc o plăcere finită, te fac să EMpatizezi cu sensurile, să te identifici, să te cauți în vocile ei interioare unde „alef / gesticulând se împlinea-n omega”. Putem constata în cazul acestui autor poezia ca un stil de viață și plăcerea copleșitoare produsă de text după lectură. Un lucru e cert: nu e neapărat să-i născocim greșeli sau virtuți unui text! Un lucru putem afirma azi, când literatura ne agresează, șochează, excită și provoacă, la Emilian Galaicu-Păun nu întâlnești brutalitatea sau vulgaritatea ca o virtute literară, la el a te îndrăgosti înseamnă a produce o mitologie ideatică privată.
Așa cum modul superlativ e o imprudență, căutăm să nu fetișizăm un autor, dar textele vorbesc de la sine, te fac să te detașezi de ființa fizică, de ființa de hârtie, să faci exerciții de abstractizare și să citești în afara celui care a scris. Și exercițiul reușește din plin – descoperi o carte mai mult decât bună, o carte care reprezintă poezia română dintre Nistru și Prut și dincolo de limitele ei geografice, e cartea care e în mare parte un escape din național (unicul procedeu de a salva naționalul!), e mai mult decât național, e universalul ce a îmbrăcat forme specifice unui loc. Postmodernitatea ca un potlach literar, ca o ardere de etape, topitură de fraze, citate, cărți, literaturi, teme, idei și sensuri, iată esența latentă a acestei cărți, substanță ce o plasează în eșalonul elitar al literaturii române și universale. E cartea ce dialoghează cu Par(ad)isul occidental, cu literatura europeană de ieri și de azi cu o degajare care încântă și încurajează într-o zi de mâine a literaturii Mezzo-potamiei dintre Nistru și Prut.