Bucătăriile americanilor sunt de fapt porțiuni ale sufrageriei, amenajate special, extrem de atragătoare ca aspect dar producătoare de miros specific în toată casa, în caz că cineva chiar dorește să gătească și nu doar să încălzească bucăți de pizza cumpărate mură-n gură...

Așa că am fost nevoit să cumpăr un aragaz de campanie, ceva ce în engleză se numește „outdoor gas grill”. Prețul redus și necesitatea de a muta cu totul izul de tocană din perimetrul sufrageriei pe terasă, m-au convins. Am admirat și apoi plătit aparatura care are două ochiuri de aragaz, grătar special cu trei nivele, cuptor închis prevăzut cu termometru, roți ajustabile, butelie cu propan ușor de schimbat... ce mai, o minune care doar să-ți lustruiască pantofii nu știe. Salivam gândindu-mă la cartofi înăbușiți și ciuperci la grătar, vinete gata de zacuscă și porumb copt ca la mama acasă, bunătăți gătite automat cu doar trei apasări de buton, lăsând mirosul să zboare de pe terasa noastră spre cea a vecinilor.

Cum utilajul era prea mare pentru mașina mea, am lăsat magazinului adresa și m-am pomenit cu el a doua zi, la ușă. Surpirză: de data aceasta nu mai era gata de a fi utilizat ci împachetat, cu toate părțile componente ambalate în plastic și înghesuite într-o cutie mare de carton. Inscripția de pe cutie afirma că „o persoană medie poate asambla singură produsul în trei ore, respectând instrucțiunile și urmărind schița”.

Nu sunt și nu voi fi niciodată „o persoană medie”. Când este vorba de asamblare în general, prefer să las locul altora mai îndemânatici, mecanici și lăcătuși din născare. Sunt atâția cu mâini de aur gata să pună șurubul potrivit la locul potrivit din prima încercare. Așa că am ținut cutia în sufragerie, contemplând-o preț de două săptămâni.

În casa noastră orice spațiu neocupat devine curând un loc de refugiu pentru obiectele care ar putea vreodată să devină folositoare. În special în birou și în camera copilului. Aceasta tendință a mea, înnăscută și transmisă generației următoare, este un permanent izvor de mici conflicte domestice. Pentru mine orice raft devine bibliotecă și orice parte ieșită din plan, fie a zidurilor fie a mobilei, devine cuier. Dacă nu ar fi cea căreia i-am promis dragoste și înțelegere pînă ce moartea ne va despărți, ar fi imposibil să mai găsesc ceva prin preajmă...

Prin urmare, cutia conținând bucătăria și bucătăreasa într-o singură mașinărie, s-a transformat în „măsuță de pus picioarele și revistele atunci când citesc așezat pe canapeaua din sufragerie”.

Până la urmă am cedat „sugestiilor” primite din partea celorlalți membri ai familiei așa că, venind într-o zi ceva mai devreme acasă, mi-am luat inima în dinți și șurubelnița în mîini, trecînd la acțiune. Am desfăcut partea superioară a ambalajului de carton și am descoperit o diagramă la vederea căreia mi s-a făcut rău. Zeci și zeci de părți componente, săgeți, linii punctate, linii întrerupte, proiecții în epură și secțiuni sagitale. Ah, nu era mai bine cu aragazul din sufragerie și hota mergând la maxim? Ce dacă era miros! Vorba aceea brunetă: „alții moare și-așa n-are”.

Cu cât mă uitam mai perplex la diagramă, cu atît mi se părea că seamănă cu încercarea unui terorist saudit de a copia planurile unei bombe cu neutroni. Mi-am reamintit că aragazul este livrat cu o butelie ce conține propan: imediat m-am și văzut în flăcări, după explozia ce mi-a aruncat capul (partea A) în partea opusă membrelor (părțile B, C. D și E din secțiunea 4) iar restul trupului ( F1 - F2) zacând carbonizat pe suportul S (secțiunea 2).

Diagrama conținea și instrucțiuni în cuvinte scrise pare-se în engleză dar limbajul laconic și exprimarea aproximativă nu lăsau nici un dubiu cu privire la proveniența asiatică a produsului. Cuvintele folosite erau adverbe de loc și verbe de mișcare, cam zece la număr. Era și un număr de telefon acolo pentru cei ce preferă să audă instrucțiunile de asamblare în spaniolă, vietnameză și farsi. Evident, nimic în românește sau măcar în franceza cu care mă mândream acum câțiva ani pe la vămile de dincolo de Nădlac.

M-am oprit în acea seară cu asamblatul în acest stadiu, sperând că dimineața, cu mintea mai clară, voi vedea altfel viața și diagrama. Dar degeaba... După o altă săptămână în care am ocolit în permanență maldărul ca un caré de fiare și șuruburi cu diagramă în coadă, m-am hotărât să apelez la prieteni, chiar cu riscul de a fi judecat drept un bărbat fără simț practic.

Din păcate situația a luat o întorsătură politico-religioasă inedită. Un amic, conservator, a favorizat o interpretare literară a textului diagramei, în timp ce un altul, membru al unei biserici harismatice române de pe-aici, a promovat libera improvizație insistând a ne ruga cu toții cu glas tare ca să primim darul tâlmăcirii diagramelor.

Am încercat un compromis dar nu am avut cu cine. Conservatorul se dezlănțuise susținând imanența textului scris și desenului negru pe alb. Liberalul inspiraționalist a avut la rândul lui proasta idee să-i reamintească oponentului că un creștin care votase ca președinte pe simpatizantul homosexualilor, este un oportunist și în biserică și în politică și prin urmare nu mai are voie să-și exprime opiniile în public pe marginea unui subiect atât de important.

Le-am smuls diagrama, devenită litigiu precum „filoque”- le din crez, mai ales că între timp veniseră și alți spectatori dornici să își expună punctele de vedere în agora sufrageriei mele. După ce agitația și agitatorii s-au dus pe la aragazele lor, am rămas singur în mijlocul răvășelii, uitându-mă în jur precum singurul supraviețuitor ce contemplează tabloul dezolant al fragmentelor avionului prabușit.

Următoarele seri mi le-am petrecut, de data asta singur, încercând să caut care șuruburi la ce piulițe se potrivesc și care țevi cu filet se împerechează cu coturile respective, sortate pe lungimi și grosimi...

Mi-am amintit de o glumă cu tovarășul muncitor Golașu care lucra la fabrica secretă de mașini de cusut din Cugir. Toți colegii apăreau îmbrăcați bine și aveau mașini, numai el, bietul Golașu, făcea naveta in pufoaică rusească și pe o bicicletă de pe vremea nemților. A întrebat mai ferit și el un coleg de încredere:
- Măi, cum faceți voi de vă merge așa bine că mie de-abia îmi ajunge să trăiesc?
- Tu nu lucrezi cu piesele de aici de la fabrică?
- Ba da...
- Păi ia și tu astăzi o piesă, mâine alta, ca noi toți și după ce strângi cât îți trebuie, asamblează și vinde.
A strâns bietul Golea cât a strâns, apoi s-a dus tot la colegul acela:
- Ei, ai făcut cum te-am sfătuit?
- Făcut...
- Și?....
- Degeaba, oricum aș asambla piesele, îmi iese ba mitralieră, ba lansator de grenade!

Am luat-o empiric, adică băbește și, încet încet, aragazul-cuptor-grătar a început să prindă contur... Când l-am văzut gata, funcționând, am făcut precum femeia aceea din pilda cu banul pierdut, m-am grăbit să spun și altora marea mea realizare... Reacțiile au fost contradictorii. Unii s-au bucurat, alții mi-au amintit cât timp și energie am pierdut pentru că nu am chemat un specialist cum mi-au sugerat (acum auzeam sugestia pentru prima data) iar cei mai mulți s-au arătat sceptici până când nu vor gusta din produsele coapte sau prăjite al mamonei cu propan la care mă închinasem atâtea și atâtea seri la rând.

Experiența aceasta m-a învățat o lecție importantă, esențială chiar, pentru oricine este interesat de asamblari în domeniul spiritual. Într-un fel și grupul nostru românesc din cadrul bisericii de aici din Hot Springs - Arkansas poate fi descris ca fiind o adunătură de părți componente A, B, C, etc. precum aragazul acesta livrat în zeci de bucățele. Inițial pare descurajant de nefuncțional și imposibil de văzut ca produs finit atunci când privești schema. Ori și mai rău, o potențială mitralieră gata să fie unealta cea mai ucigașă din lume. Domnul A și domnul B interconectați de interese personale IP, iar doamna C și soțul dânsei, D, uniți prin bara de legătură U (de la ură), pot forma o instalație de produs stress și nefericire, în orice enclavă socială sau biserică românească de pe orice meridian al lumii. O scânteie numai și bum! - gata, unealta face victime cu toate că piere chiar și ea în dezastru, precum teroriștii sinucigași.

Aceleași părți, dar exact aceleași, de data aceasta corect asamblate de către un meseriaș gen Șeful Sectorului Suflete (avea totuși o morală sănătoasă pieasa asta, nu-i asa?), pot deveni o binecuvântare. Aceleași componente pot fi asamblate să devină instrumentul prin care Dumnezeu să poată atrage atenția lumii asupra valorilor Sale eterne: credință, nădejde și dragoste, în ordinea inversă a importanței.
Așa că nimeni nu trebuie să se grăbească provocând astfel o explodeze datorită aparentei lipse de îndemânare a celui ales să asambleze suflete si caractere. Cine va răbda pana la sfârsit, va avea satisfacția să se autodescopere la capătul benzii de montaj, piesă esențială și perfect funcțională în angrenaj.

Doar dacă nu dorește să intre în cine știe ce mecanism ieftin, de ocazie, gata asamblat dar și gata ruginit, vreo altă biserică-monument anchilozată în dogme si tradiții, vreo organizație cu butelia fâsâind aproape goală ce promite „foc sacru” la preț de doi bani.
Rabdare la asamblare!

Ovidiu Rădulescu