Estetică de trei parale

Frumosul

Așa cum l-au numit străbunii latini, formosus este un atribut al formei, al imaginii, o armonie neînțeleasă a liniilor și culorii obiectului văzut. Este o categorie aproape mistică, sub priviri care „nu strivesc corola de minuni a lumii”, ori și mai puțin, o atracție instinctivă. Dacă urâtul este definit românește în mod foarte subiectiv și visceral, – tot etimologic vorbind, ca participiu al verbului a urî, – adică neplăcut, nesuferit, înseamnă că formosul a început să însemne, cu timpul (încă în latina clasică, apoi în limbile derivate) ceea ce place simțurilor, și, cu precădere ce place ochilor.
La acest nivel primitiv, de care, totuși, înțelepciunea nu trebuie să se disocieze, nu facem nici o distincție între frumusețea unui apus de soare, frumusețea unei creații artistice și frumusețea unui gest de politețe. O anumită fată, o anumită poezie și o anumită purtare sunt, toate, frumoase. În mintea omului simplu, cele trei frumosuri – natural, estetic și moral – se confundă parcă. Numai realitățile vieții ne fac să înțelegem că există diferență, uneori chiar opoziție totală, între un chip frumos și o faptă frumoasă. Numai în povești, feți-frumoșii și zânele trebuie să fie, pe cât de frumoși, pe atât de buni și norocoși, în timp ce alte personaje, cum ar fi Muma Pădurii și Zmeul, dacă sunt rele, trebuie să fie și urâte. În lumea reală însă, frumusețea fizică sau estetică sunt în stare să absoarbă orice urâțenie morală, „sfințind-o” pentru gustul adepților cultului formei. (Și, până la urmă, ce este idolatria, dacă nu cultul formelor în dauna fondului, întrucât „idol” – eidolos – vine de la eidos – formă ?). Suntem, astfel, siliți să facem distincție între frumosul etic și frumosul „formos”. La o scară infinit superioară, Domnul crucificat este un spectacol oribil, nu are „nici o frumusețe care să ne atragă privirile”, după spusa lui Isaia. Dar rămâne frumusețea mesajului spiritual al iubirii jertfitoare.
Apoi evreul Tudor Vianu ne-a învățat să mergem mai departe, să facem distincție între frumosul natural și frumosul estetic. Pictura unui portret, sau a unui peisaj, de exemplu, poate fi „urâtă” pentru gustul natural, necultivat, care caută în pictură desfătarea simțurilor naturale, deoarece portretul poate înfățișa un chip urât, hidos, respingător, chiar dacă este genial din punct de vedere estetic. În acest caz, frumusețea este dată de factori culturali, de înțelegerea mesajului artistic. În artă, urâtul și frumosul țin de alte criterii, nu de ceea ce izbește ochii și timpanele. Și, spre deosebire de frumosul natural, frumosul estetic se învață, se cultivă.
Și dacă amintim de învăț și cultură, acestea înseamnă oarecare efort intelectual, adică exact ceea ce spiritului barbar, primitiv, nu-i priește. Toți ne naștem barbari, să fie limpede, noblețea genetică fiind, mai mult sau mai puțin o reacție de orgoliu. Dar în timp ce unii își dezvoltă simțul estetic, cultivându-se prin contact cu marea artă și cu criteriile ei, alții rămân să judece totul după gusturile lor naturale, fiind prea comozi ca să învețe și prea mândri ca să fie învățați. Acest tip este foarte comun și grăbit de a-și impune kitsch-urile de efect comercial. Dar nu kitsch-ul este atât de detestabil, cât produsul artistic, fie el și „genial”, al unui „spirit” vulgarizant care sfidează tot ceea ce spiritele nobile ale acestei lumi au creat până acum.

Teroriștii revoluției muzicale

Nu voi aduce în discuție toate artele aici, nici nu sunt calificat s-o fac, dar aș aborda, cel puțin, arta sunetelor. Există în muzica modernă, sub influența unui barbarism afro-american, o largă producție de artefacte sonore în care predomină o anumită îmbinare a ritmului sadic cu melosul hormonal până la isterizare colectivă, în care tinerii de astăzi și-au găsit refugiul. Aici este vorba de combinația dintre primitivismul natural și snobismul pur, mai pe românește: curata prostie. Aproape că nu mai contează caracterul și calitatea textului, atunci când ele există, deoarece în această orgie electronică, muzica face textul.
„Spinii și pălămida” venite din Geneză, dudăul țopesc și laurul porcesc nu sunt plante de cultură. Dar ele sunt mai îndrăznețe, mai virile, mai rezistente decât frumusețile pe care le cultivăm cu grijă și sacrificiu. Pentru că muzica vulgară se adresează unor simțuri instinctuale, subumane, pentru că ritmurile ei îndrăcite și vocile ei – languroase, lascive, sau, dimpotrivă, paroxistice, ca răgetul unui animal în călduri, repetând obsesiv un anumit motiv muzical, – se adresează „puternic” subconștientului senzual, carnal, de aceea ea place, adică este simțită ca fiind „frumoasă”.
Deși cineva poate face distincție între muzica tembelă, de culoare... bulibășească – omniprezentă ca fumul de țigară, la nunțile de cartier și în atmosfera deja suprapoluată a străzilor bucureștene învăluite în manele, – și muzica de un satanism mai occidental, mai „metalic”, cum sunt genurile rock, rap, and so on¸ – mai inteligente, dar și mai drăcești decât muzica de mahala –, în ultimă analiză este vorba de același fenomen de prostituare a esteticului. Și se pare că există o anumită atracție între gustul moral și gustul estetic în lumea artei. În timp ce unii încearcă să atașeze texte sacre unei muzici insalubre, alții au găsit pentru acest soi de „muzică”, textele potrivite: pornografice sau chiar sataniste.
Muzica proastă este, mai degrabă, kinestetică decât estetică, o satisfacție fiziologică a timpanelor fudule, un sado-masochism sonor și un drog auditiv. O poți recunoaște după numărul de decibeli care ucide toate vietățile din jur. Când simți nevoia ca ritmul ei euforic să fie cât mai accentuat și mai „convingător” pentru părinții sau vecinii de modă veche care încă supraviețuiesc, aceasta este muzica proastă de care vorbim.

Mișto, nasol, nașpa

Când cineva îți spune că are un CD mișto, acest termen țigănesc și argotic exprimă foarte exact gustul estetic format de muzica cea mai populară de astăzi. Dacă nu e mișto, atunci e nasol sau, mai nou, e nașpa. În limba rromani, mișto înseamnă frumos, bun, bine. Ca împrumut în română, el nu este sinonim cu acestea. Este un frumos aparte, după prost gustul șmecherilor de cartier sau al prințișorilor de bani gata care s-au săturat de bine. Chiar când denumește un frumos autentic, natural sau estetic, termenul trădează handicapul spiritual al celui care-l folosește, arătând că acesta nu găsește un superlativ mai nobil pentru a descrie emoția trăită.
Dacă termenul mișto l-am „șutit” în mod compensativ de la țigani, prostul gust nu de acolo ne vine. Americanii au, pe lângă beautiful, fine, nice, good ș.a., și un termen foarte apropiat de miștoul românesc. Dicționarul de sinonime scrie în dreptul lui mișto: bun, frumos, apetisant, chipeș, reușit ș.a. Iar englezescul cool, care, l-a origine înseamnă răcoros, a ajuns să fie folosit cu sensul de frumos, flegmatic, „rotund”, grozav, impertinent, adică mișto. Idealul adolescentului american de astăzi este acela de a fi cool: a conduce o anumită mașină, a fuma o anumită țigară, a se da rotund în fața celor de o vârstă, a fi arătos și tupeist, mare cocoș față de sexul opus.
Nu este nimic „cultural”, rasial sau naționalist în această constatare, fiindcă acesta este idealul mai tuturor adolescenților de astăzi care au un prezent asigurat: o mașină mișto, o gagică mișto, bani fără prejudecăți și tot felul de distracții, în frunte fiind fanatismul pentru formații muzicale și sportive, dătătoare de spectacole cât mai mișto. Ei nu mai trăiesc în familie și nici măcar în lume; ei trăiesc în hoardă și cel mai trist fapt e că singura lor existență reală este dependența de grup, de unde și snobismul muzical caracteristic.
Această „cultură” nouă a reușit să convingă și pe anumiți critici de artă și mass-media, încât snobismul se extinde până sus de tot și a devenit o a doua natură. Nu doar scopuri comerciale se urmăresc atunci când se încurajează asemenea artă neagră sau bălțată. Creatorii de programe, redactorii, organizatorii cred în această estetică vulgară, de trei parale, în această bâțâială mișto, de vreme ce o încurajează pe toate căile, în timp ce marea artă, adevărata muzică rămâne undeva în trecut, necunoscută de generația tânără. Iar dacă li se oferă totuși, ei fac dovada supremă a pervertirii definitive a gustului: un gest insolent de dispreț, ca atunci când ar afla că li s-a introdus în programă limba rusă, ori chiar gramatica română. Acest gest are și un corespondent lexical mai nou, antonimul perfect al lui mișto. Muzica preclasică și clasică, chiar și muzica romantică se traduc prin termenul nașpa.
De altfel, tot ce nu convine preocupărilor juvenile exclusiv ludice și alienante este nașpa. Nașpa este munca, bunul simț, încrederea în sfatul părinților, educatorilor, al adulților în general; nașpa este cultura și noblețea, preocupările spirituale, religioase. Nașpa este să stai singur, un ceas, cu gândurile tale proprii, adevărate, neîmprumutate. Mișto sunt distracțiile de orice fel, cât mai diverse și mai captivante, ca să nu te plictisești. Iar muzica este un stupefiant permis și permanent. Nici o activitate fizică sau intelectuală nu mai merge fără zgomotul de fond, înnebunitor, al difuzoarelor. În casă, la metrou, la internet-café, la frizerie, în autobuz, la radio și televizor, pe orice undă schimbi, peste tot te întâmpină, asemenea reclamelor de țigări și de „fete” fierbinți, o muzică mișto ca picătura chinezească. Dacă ai cumva un player mp3 și căști, poți face abstracție de miștoul de afară, injectându-ți în urechi o doză mai mare de mișto la alegere, izolat de lumea nașpa din afara ta și aiurind, cu ochii injectați și cu timpanele zgâriate, în ritmurile viitorului. (Care viitor?).

[Ce]arta sunetelor în Biserică

Această controversă estetică s-a extins și pe tărâm religios, în special în Bisericile Evanghelice, unde liturgica tradițională permitea deja, sau chiar a încurajat, o muzică mai umană, opusă imnodiei Bisericilor tradiționaliste, care se silește a fi „serafică”, tămâioasă, și, uneori, reușește. Unii ar dori ca Biserica să utilizeze și astăzi doar anumite misse, corale și imnuri de tip bizantin, gregorian, ori pre-preclasic, care țin, mai degrabă, de istoria muzicii, decât de o închinare vie în spirit protestant. În timp ce acele opere liturgice nu sunt de lepădat, din punct de vedere estetic, unele având chiar un apel mistic la închinare și reverență totală, nu este drept să condamnăm orice alt gen muzical ca fiind impropriu închinării. Există și în muzica clasică, romantică sau modernă, capodopere care sunt compatibile cu sentimentul religios, dacă sentimentul nostru religios cuprinde și bucuria debordantă, precum și toleranța pentru un gust diferit de al unei elite culturale minoritare. Aici ar avea loc și cântece ritmate, „americane” sau de altă proveniență, dacă ritmul și melosul lor sunt justificate de text și de contextul religios.
Trebuie să recunoaștem primejdia de a transfera simpatiile și antipatiile noastre culturale pe plan religios, și a declara drept profan și nepotrivit ceea ce diferă de stilul educației noastre.
Militez pentru muzica de orice fel care se subordonează textului și contextului, adică mesajului logic și cadrului sacru, într-un sens al sacrului mai coborât pe pământ și nu intangibil și insensibil. Dacă însă ar fi ca tendințele drăcești prezente și în muzică în unele locuri, să predomine și să sufoce valorile incomparabile ale trecutului, atunci mai degrabă mă întorc la lălăiala bizantină. Dacă prea mulți sunt încântați de muzica teribilă, mișto, eu rămân cu nevăzătorul Bach, cu surdul Beethoven, cu bețivul Haendel și cu alții ca aceștia, între care și Enescu al nostru care este prea puțin cunoscut. Eu rămân cu nașpa.

Florin Lăiu/Ovidiu Rădulescu