agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-01-06 | [This text should be read in romana] |
Poetul e cel care prin gesturi se consumă metaforic în cuvinte prin actul creației. El este cel care ne furnizează materia poetică nu numai ca substanță, dar o și configurează. Poemele acestuia nu se evidențiază numai prin formă, una eminamente vizuală, ci uneori accentul cade în totalitate pe acțiune, în sensul că acțiunea poemului este poemul însuși, adică întâmplarea nudă.
Poetul are simțul exprimării libere, el vrea să comunice și să se comunice, libertatea transpiră prin toți porii poemului, poetul însuși devine poem, emoție proprie mărturisită prin versuri. Suntem undeva la o masă virtuală, undeva unde se citea poezie, unde aburii de vin fert cu scorțișoară te îndeamnă la contemplare și aduceri aminte. E o atmosferă de ,,tavernă’’…în așteptarea celorlalți încercăm un dialog în doi… V.M. Da, e adevărat ce spui tu, te-aș putea contrazice în anumite locuri, dar aș putea cel mai bine să completez cele spuse de tine. Pentru mine poetul e o legătură între vis și realitate, iubire, neputința de a înțelege că suntem, nimicul strâns din oameni, lacrimă, singurătate, aceeași eternitate scrisă în cuvinte pe tâmplele timpului. M.P. De fapt eu cred că poetul este poezia, pe care o concepe, nu ca pe ceva obișnuit, ci ca o puritate divină, în care imaginile se îmbracă în sensibilitate, emoție, și voci care vorbesc cititorului. V.M. Consider că este o invenție a minții, își caută perfecțiunea prin versuri, se vrea un alt cer pentru o altă lume; cu fiecare vers se naște o stea, se scriu inimi în visele lui, pe care le așterne pentru cei lipsiți de șansă. M.P. După mine poetul se identifică cu poezia sa, nu întâmplător noi, cititorii, dorim a ne identifica cu un anumit stil de poezie care ne place, în care ne regăsim. De la poet, foarte ușor ajungem la poezie, la poezia lui sau la poezie în general. Crezi că orice cititor de literatură poate înțelege poezia? Cititorul de literatură în general, are deja formate anumite predilecții, el se îndreaptă spre o anumită secțiune a literaturii, am întâlnit cititori doar de proză, care nu se opresc nici o clipă la poezie, nu încearcă s-o înțeleagă… pe când citorul de poezie este deschis spre tot ce se poate citi… V.M. Poezia se identifică cu noi. Am plecat toți din același punct și suntem un eu colectiv. În fapt, ne repetăm aceiași spre lumină, doar că unii se scriu, iar eu consider că sunt mâinile începutului, iar la sfărșit doar unul, de fapt, devenim un eu colectiv. Cititorul poate înțelege doar dacă s-a nascut cu acest simț. Cu toții înțelegem poezia, doar că unii nu-i găsesc rostul, fiindcă timpul le-a înghețat sufletul și a rămas doar o imagine. Pentru a-l ajuta trebuie să începi cu el, să-l așezi în versuri și poate-și va înțelege rostul, va înțelege că este și el un poet. M.P. A fost doar o provocare pentru tine referitor la cititorul de poezie; adevărul e că nu mai avem timpul necesar, sau nu ne mai facem timp să înțelegem frământările, căutările și revelațiile poetului. Nu mai avem timp și poate nici nu ne interesează să refacem traiectoria creației din perspectiva noastră ca cititor. Te-am provocat azi la o discuție pe marginea poeziei, dar nu a poeziei în general, ci vom lua poezia unui autor și vom încerca s-o analizăm din punctul nostru de vedere, ca cititor neavizat de critică, simplu privitor și simțitor al cuvântului. Sper că vei intra în jocul acesta cunoscând doar poezia, nu și autorul ei. V.M. E interesant ce propui, dar știi, eu sunt doar un cititor! Referitor la ce-ai spus tu, mai pot spune că noi nu mai avem timp să respirăm ceea ce trece pe lângă noi și moare câteva străzi mai încolo. Nu mai avem timp să murim pentru o cauză, nu mai avem timp să iubim, am rămas agățați de un tren fantomă în speranța că poate cineva nu ne va cere biletul de calatorie la poarta cerului. Nu mai avem timp să existăm. M.P.Mi se pare că cititorul ideal este cel ce reușește să refacă traiectoria spirituală a unui poem din perspectiva propriilor date, să treacă dincolo de autorul poemului și să vadă sau să găsească înțelesuri pe care creatorul nu le-a avut în vedere. Cititorul ideal este cel care intră într-un dialog spiritual profund cu textul, dincolo de nivelul limbajului. Hai să pornim la drum! Uite primul text: Cand te-am vazut... poezie [ ] - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Adrian Erbiceanu [Pro memoria] 2003-10-31 | | ***** Când te-am văzut urcai pe scări spirale Þinându-te cu mâinile-amândouă. Un vânt sufla-n tangaje triviale Făcându-mi vechea pestilență, nouă. Cu-n simț arid, avid cerșeam să plouă, Conturu-ți ud, abise sculpturale, Clipa s-o facă, despicată-n două, Să-nțelenească-n lumi imateriale. Stârneai un vânt cu izuri de furtună, Predominant, adus la exaltare De muta, implacabila-ți chemare... La baza scării, gânduri când se-nturnă, Chemarea ta căzu, inoportună : La ce te-aștepți ? Nimic nu-i nou sub soare! V.M. Aceleași drumuri în trepte ne urcă spre frumusețea cerului unde se desfac furtunile, dorințele și tot ce înseamnă amfora viselor desprinsă din trupul ridicat iubire, o boală veche și necunoscută nouă, iar mâine pe inima goala, chiar nouă… aceleași valuri te ridică și strigă: am să mă duc și azi departe de tine! M.P. Uite, vezi, suntem la unison aici, pentru mine poemul acesta deschide perspectiva zborului în ansamblu, dar nu zborul acela cu desprindere sigură, ci unul puțin greoi, spirala, chiar dacă e un tot, trebuie străbătută treaptă cu treaptă. Folosirea unor cuvinte ca arid, avid, abis, despicată, doar într-o singură strofă mă duce cu gândul la greutățile întâmpinate în timpul zborului sau chiar înainte de zbor. V.M. Uite cum mai pot eu să-ți redau ce am spus până acum sau poate poezia autorului ales de tine m-a inspirat: aceleași drumuri în trepte urcuș spre frumusețea cerului se desfac furtuni dorințe în amfora viselor trupul se plămădește iubire o boala veche și necunoscută pe inima goală mâine același val te ridică te cheamă departe lângă tine M.P. Vezi, tu ai puterea pătrunderii interiorului, nu te mulțumești numai cu semnificația cuvântului, iar cuvintele își pierd sensul obișnuit, participând la semantismul global, fiecare poem configurează un nou univers. Limbajul poetic ne oferă pătrunderea interiorului, poetul Adrian Erbiceanu are un limbaj universal, iar acest lucru îl transformă pe cititor într-un poet. Autorul: Am primit sugestii de schimbare: "Cu-n simț arid cerșeam, avid, să plouă", la mine cuvintele au greutate. Ele nu sunt puse la întâmplare. Fiecare frază, dacă aș putea spune așa, fiecare poezie, poartă un mesaj. În cazul nostru, punând cuvântul "avid" imediat după "arid", nu numai că am construit o rimă interioară dar, cu intenție, i-am dat cuvantului "avid" strălucirea de care aveam nevoie. Poemul acesta trebuie citit cu atenție și trebuie acecentuat pe cuvântul indicat. Poți să ai o revelație! M.P. Ce zici, mergem spre alt orizont, spre alte lumi necunoscute nouă din universul poetului? Da, știu că odată intrat în acest dialog îți este greu să nu mergi mai departe, e acea stare de pătrundere…uite, la întâmplare, un alt text: Cu fiecare pas... poezie [ ] - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Adrian Erbiceanu [Pro memoria] 2003-10-30 | | *** Nimic n-a mai rămas s-aștepte Când umbra ta a prins să vină Cu meșteșug călcând pe trepte Declanșatoare de lumină. Cu fiecare pas vibrarea-ți Amplificată se-adâncește Sfredelitor făcând chemarea-ți Un gol ce-n mine se-ntregește. Aproape,-n brațe, mai aproape, Ca trunchiul plămădind vlăstare, Te pierzi și te renaști din ape, Convulsionar, mistuitoare. Și doar când liniștea s-așterne Robustă-n noaptea ce-ntârzie, Incerci dar nu poți a discerne Cât a fost vis, cât veșnicie. M.P. Poemul acesta e ca un vis care nu reușește să discearnă realitatea, realitate pe care de cele mai multe ori o visăm, iar când ne trezim din vis, începem să urâm realitatea aceasta din care am pornit. Toate poemele tale sunt pline de mișcare, am sesizat că totul e spre urcare, mereu trepte, mereu pline de lumină: Cu meșteșug călcând pe trepte / Declanșatoare de lumină. V.M. Maria, eu iau textele ca pe ceva personal și mă transfer acolo, e ca și cum aș vorbi despre mine sau cu mine. Poetul lasă întunericului trupul, să fie urcat pe treptele dorinței… în căutarea nimicului din mine să mă umpli cu a ta iubire, câte puțin, precum își lasă timpul, clipele, muritorilor și n-am să mă întorc întru-ntuneric, cu sufletul plin rămân fericit în fața morții. (După cum vezi am preluat rolul poetului) M.P. Există la marii poeți preocuparea de pătrundere spre straturile de profunzime ale cititorului, Adrian cred că este unul dintre acești poeți, pentru că textul poetic are puterea de a reflecta și a induce această experiență abisală cititorului. V.M. Cred că ai să te obișnuiești cu această formă de comentariu, îmi place ceea ce citesc și îmi vin în minte versuri, dar nu vreau să pară că … dar nu, nu cred că este rău. în căutarea nimicului din mine am lasat întunericului trupul să-mi urce treptele dorinței a ta iubire umple câte puțin precum își lasă timpul clipele muritorilor n-am să mă-ntorc întuneric rămân fericit în fața morții cu sufletul plin M.P. Din acest poem semnificativă mi se pare strofa: Cu fiecare pas vibrarea-ți Amplificată se-adâncește Sfredelitor făcând chemarea-ți Un gol ce-n mine se-ntregește. V.M. E cea care te-a determinat la căutarea nimicului din mine și mă umple cu a ta iubire cîte puțin. M.P. Da, e explicabilă starea aceasta, e, poate, venirea și așteptarea care cutremură ființa, o umple de reverberații. V.M. Exact, o așteptare, care vine și se duce tot o spirală, are ceva cu spirala, își scrie versurile în spirală, părerea mea. M.P. Am sesizat și eu acest lucru, uite, dacă mergem mai departe în strofa urmatoare: Aproape,-n brate, mai aproape, Ca trunchiul plamadind vlastare, Te pierzi si te renasti din ape, Convulsionar, mistuitoare. Până la urmă așteptarea nu este zadarnică, nu crezi? Chemarea de mai aproape și acel ,,plâmadind vlăstare,, îmi dă senzația că actul iubirii se produce, chiar versul: Te pierzi și te renaști din ape, e acea stare euforică, mistuitoare la un moment dat. V.M. Poate doar în întunericul lui îl vrea lumină și asta induce dorința de a completa întreaga poezie, suntem o dorință născută din dorința pentru o dorință. M.P. Eu zic că deja trăiește momentul, dar în imaginație, până la împlinirea lui, precum în versul: Un gol ce-n mine se-ntregeste. V.M. Depinde cum privești, făcând abstracție de restul poemului, pot spune că izoleaza sufletul, un loc pentru El nerecunoscut de alții, dar aici este... din nimic te cresc iubire, întregul înseamnă familia, familia înseamnă iubire, un întreg care întregeste nimicul. M.P. Poate doar o pasiune pentru cineva, nu numaidecat acel întreg - nucleul din care se nasc vlăstare. V.M. Se repetă toate în aceeași spirală, la capete noi, el si ea! Cand te ridici... poezie [ ] - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Adrian Erbiceanu [Pro memoria] 2003-11-08 | | *** Năpraznic când plesnește lovitura Fă semn c-o vezi, fii sigur c-o auzi, Că nimeni n-o să-și dea titulatura Pe niște idealuri de recluzi. Când te ridici se clatină cu tine Tot locul de cules și semănat, Ca valul ce ar vrea să extermine Ce stă în fața lui ne-ngenuncheat. Si dacă ăsta-i semnul ce te doare, Primește-l ca și cum ar fi un dar. Cu cât mai dur, cu-atât mai probatoare-i Voința ta pe plan testamentar. C-așa ne-au împământenit părinții, Să fim ca stânca, de ne vântur ploi, Să ne-apărăm virtuțiile cu dinții, Si ce ni-e luat să cerem înapoi ! M.P. Văd în acest poem o acceptare a vieții așa cum este ea, dar mai ales acceptarea pedepsei, a unei pedepse care, chiar dacă nemeritată, trebuie acceptată, deoarece ne conducem după niște principii morale: C-așa ne-au împământenit părinții, / Să fim ca stânca, de ne vântur ploi, / Să ne-apărăm virtuțiile cu dinții, / Si ce ni-e luat să cerem înapoi ! E nevoie de o pregătire sufletească, o pregătire spirituală, eu privesc acest poem mai mult spiritual, deci omul, ființa, trebuie să fie pregătită în sine pentru încercările fizice, dar și cele lăuntrice, e nevoie de o sporire a forțelor: Si dacă ăsta-i semnul ce te doare, / Primește-l ca și cum ar fi un dar. / Cu cât mai dur, cu-atât mai probatoare-I / Voința ta pe plan testamentar. V.M. Da, am ridicat doar pământul deasupra noastră, moștenind cerul cu un testament de 10 porunci; ne sunt părinții singuri, dincolo de idealurile crescute-n genunchi de nație sângerândă, dar am uitat să ridicăm cuvântul, apoi fruntea, apoi umerii, am uitat să ne înălțăm, opriți de granițe și am uitat, am uitat să murim brazi; cred că fără 10 porunci, i-ar sta mai bine, moștenind cerul. M. P. Ei, vezi, aici percepem total diferit poemul, dar îmi place, un poem poate fi important și prin valențele pe care le găsește cititorul, chiar dacă autorul a dorit cu totul altceva. Uite următoarea strofă: Când te ridici se clatină cu tine Tot locul de cules și semănat, Ca valul ce ar vrea să extermine Ce stă în fața lui ne-ngenuncheat. Eu văd aici legătura omului cu materia din care este făcut – pământul, de acolo se culege ce se seamănă, chiar dacă din când în când mai vin valuri care zguduie creația, având iz de exterminare; e vorba de cataclismele care apar și zguduie pământul, iar omul stă ne-ngenuncheat. Nu-i nimeni poezie [ ] - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Adrian Erbiceanu [Pro memoria] 2005-05-30 | | *** Pe malul unde dosnic zac, Nu-i val să-ncumete a sparge Tăcerea dominând catarge, Semnul ascuns în zodiac. Târât pe-o rână, și bătut, Un gând se năruie spre altul: Nisip mărunt tocând asfaltul Adolescenței ce-a trecut. Îngemănate-n colier, Istorii - ape ce înnoadă, Spasmotic, trepte de cascadă - Pe trupuri se preling și pier. Pe malul veșnic mistuit, De-arsura golului ce-l sapă, Nu-i nimeni care să priceapă Ce s-a pierdut, ce-i de găsit... M.P. Aduceri aminte ale unei perioade care a însemnat ceva în viața poetului – adolescența: e perioada când se produc diverse schimbări, nu numai fizice, ci și în gândire; atunci se leagă sentimente, când tinerii devin adulți: Târât pe-o rână, și bătut, / Un gând se năruie spre altul: / Nisip mărunt tocând asfaltul / Adolescenței ce-a trecut. Poetul cuprinde în acest poem tristețe, sensibilitate, o trăire intensă, ascunsă subtil sub aceaste versuri confesive; se observă fin cum relevă trecerea spre maturitate, nu altfel decât treaptă cu treaptă. V.M. Vezi tu, aici este un fel de nostalgie, poemul acesta e ca o muzică, dar nu numai a poetului, ci, este comună tuturor creatorilor, de asemeni și receptorilor sensibili, căci asocierea poeziei cu muzica ține de ontologia noastră. M.P. Sesizez că ultima strofă e ca un cuprins - concluzie a poemului, neîmplinirile lasă mereu goluri, goluri pe care, oricât te chinui să le umpli, nu reușești și, atunci când ajungi în pragul bilanțului, termini cu ultimul vers: Ce s-a pierdut, ce-i de găsit... E momentul când dorurile se adună, pentru a regăsi clipele pierdute… Autorul: N-am gasit nimic mai apropiat de ceea ce am încercat să sugerez în poezia de mai sus. Diferă doar modalitatea de prezentare. Ultimul vers m-a chinuit trei zile. Și asta numai din cauza formei interogative. Propunerea unui comentator, pe care de altfel am adoptat-o, m-a eliberat. Multumesc! Metamorfoză poezie [ ] - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Adrian Erbiceanu [Pro memoria] 2005-08-31 | | *** metamorfozăm de la unicelulă de la cili de la spori metamorfozăm ca lumina din cele șapte culori fără limite dincolo de tot ce-i expres material de la spori de la cili către unicelulă total M.P. Dezvoltarea aceasta de la unicelulă capătă reflexii dincolo de tot ce este material, poate această metamorfoză se referă la schimbarea în totalitate a ființei, a caracterului, și, cred, că nu întâmplător este acel total în final. Acest poem e ca o invitație de a-mi îndrepta toată atenția spre procesul acesta de metamorfoză, în jurul lui clădești, doar pentru a duce în eroare, mi se părea că dacă foloseai doar cele două cuvinte: metamorfoză și total, puteam să vorbesc și în felul acesta, dar poetul a făcut diverse trimiteri, când spre unicelulă, când spre spori, când spre cili, fiecare cu semnificația lui, dar ce mi se pare cel mai important în acest poem e nota de optimism pe care ne-o dau anumite cuvinte folosite, cum ar fi: lumina, culori. V.M. Știi, citesc și, luat așa separat, fără să văd concluziile tale, această poezie parcă nu reușește să treacă dincolo de mine, nu reușește să-mi dea acea stare de neliniște a ființei, dar după ce am citit comentariul tău s-a schimbat situația, e ca un dans, e așa cum te-ai prinde într-un vîrtej, căutând lumina. Autorul: Ne-am învățat să privim la lucrurile complicate, să căutăm, spre exaltare, cuvinte afrodiziace, uitând că lucrurile simple sunt de multe ori cele mai valoroase. Două vorbe, bine gândite, pot face mai mult decat zece pagini de mâzgâlitură. "Eșecul" unuia, poate fi "succesul" altuia… când ajungem să vedem "lumina" (fie clipa asta cât mai departe!) înseamnă că ne-am intors inapoi la "unicelula" primordiala. Majoritatea cititorilor sunt interesati de efectul auditiv. Prea puțini înțeleg că poezia scrisă pe verticală (în profunzime) și nu cea orizontală (care nu spune nimic), este adevarata hrană intelectuală. Aici se diferențiază capacitatea de percepere a cititorilor. Cei care știu cum trebuie citită si interpretată o poezie, pot "citi" dincolo de cuvinte! Ca salcia poezie [ ] - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Adrian Erbiceanu [Pro memoria] 2005-06-13 | | **** Prin sălcii vântul se frământă, La nesfârșit fixându-și straiul, Ca fata, ce de mijloc frântă, Iși bate rufele cu maiul. Deposedat, se-mpleticește In propria-i intimitate, Ca fata ce, livid, roșește, C-o prinzi cu poale suflecate. Ca salcia ce nu mai scapă De vânt, prin vânturi despletită E fata, pân’ la brâu în apă, Ce te atrage în ispită. M.P. Candoarea versului ne semnalizează evoluții sufletești deosebite, un popas al ființei spre cele de demult. Văd acest poem sub forma a trei momente sau trei tablouri: fată la râu, vântul privind peisajul de la râu, la scăldat. Poezia degajă un proaspăt parfum senzual spre puritatea și sfiiciunea fetei… V.M. Sunt convins că acest tablou prezentat de Adrian nu e doar o viziune , ci e o realitate adusă în fața ochilor noștri, el lărgește perspectiva percepției și ne dă posibilitatea evadării din noi spre acest univers. Poate fi foarte bine și un vis sau un fapt, femeia, și nimeni nu știe de ce ei, și de ce în noi, îi dăm o alta viață, un alt sens uneori, același, nu conteaza religia, o ridicăm rugă frunților noastre, dar ea devine ispită și, totuși, iubită ori nevastă, e ca o fecioara-n credința noastră.(așa, mai filozofic, dacă vrei) M.P. Pentru mine întregul poem e o realizare picturală deosebită, trebuie să te transpui cu adevărat ca să poți gusta aroma, senzația și extazul când deschizi ochii mari. Autorul: Poate să pară puțin curios, dar poezia, cu toată simplitatea ei, nu reprezintă un produs al imaginației. Undeva, în adâncul meu, am păstrat memoria unor asemenea clipe. Am dus-o cu mine și, când i-a sosit timpul, am așternut-o pe hârtie. Am încercat să fac acest lucru folosindu-mă de cele mai simple mijloace. Freamatul, din comentarii, mă lasă să înțeleg că am reușit. Ca de la inimă, la inimă, Poezia de mai sus a fost scris atunci când i-a fost timpul. Astăzi, cu o altă încărcătura senzoriala, ceea ce scriu poate sa pară diferit. Dar asta nu schimbă prea multe. Sunt tot eu. Am parcurs, ca dintr-o suflare, pasaje poetice, poezii și gândire, ale unui om care, poet adevărat, se descoperă și se încifrează totodată, ni se așează pe tavă, ne pune sufletul înainte, cu sfiiciunea, dar și îndrăzneala, celui care știe ce îl așteaptă, dar niciodată nu încetează să spere spre mai mult. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy