agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-09-30 | [This text should be read in romana] |
"Descoperirea, adică revelația spațiului sacru are pentru omul religios o valoare existențială” (Mircea Eliade). Dar pentru a deveni funcțional, spațiul sacru în care prefacerea este destin al ființei omenești, trebuie în adevăr construit, zidit. Zidirea poeziei Elei Victoria Luca este realizată cu o neasemuită grijă, cu acea migală ce relevă respectul față de cuvânt. Și fiindcă oricărei atitudini i se răspunde pe măsură, putem sesiza deznodământul acestei prețuiri a literei, constând în comuniunea dintre om și cuvânt. El vine în întâmpinarea poetei într-un mod fericit, ca o consecință a grijei ce i se poartă, oferindu-i-se în procesul de elucidare a zbuciumului sufletesc, însoțit de o rezonanță aparte.
Geometria internă a spațiului acestei poezii, contaminată de sacru, se află într-o continuă metamorfoză, descriind căutarea centrului de către arhitect. O irizație specială la contur de inimă se produce ca urmare a interferenței undelor de lumină și căldură iradiate din cuvânt cu undele de așteptare și căutare emise de cititor. Simți aici o detașare de falsele bucurii, o ignorare elegantă a incompatibilităților. Depistării “maladiei banalului” (“maladia banalului arde o mie de chipuri/ cel ce a dat foc a ignorat mișcarea de suspendare a inimii”) îi urmează căutarea de sine. De sine individual în sinele universal, o căutare a picăturii în oceanul cosmic, pentru a asista conștient la sărbătoarea reunirii întru cele eterne: “dar nu mă banaliza nu mă închide în celule imposibile/ nu pot locui la suprafața lumilor nu pot respira/ un alt aer decât luminile de dincolo”. Și mai simți aici o imensă iubire de oameni. Esența distilată din viață și transpusă în versuri dezvăluie frământarea sufletească ce culminează cu acea sfâșiere care echivalează, în percepția cititorului, cu moartea. Și, în adevăr, starea germinală a oricărui început echivalează cu o moarte. Poezia Elei trădează necontenita-i încercare de a renaște. O încercare de a curma existența profană, uzată de neliniști și zbateri, în scopul reintegrării în forma imaculată, neatinsă de timp, a ființării: “renasc. în altă inimă roșie. în altă apă.[...] și dacă nu văd, dacă nu văd aici, înăuntru, atunci nu mai exist.// și cum să pot exista înainte de a renaște?”. Etapa care precedă renașterea este sugerată prin stadiul intrauterin al vieții: “sunt într-o apă fără întinderi, fără adâncuri. un ochi perfect sferic, în care plutesc fără să ating întunericul.” Însuși titlul poemului din care am citat este deosebit de sugestiv: “douăzeci și șapte de ape. renaștere”. Numerele (“a fost ora șapte”) și figurile geometrice (“un ochi perfect sferic”) descriu relația dintre om și divinitate. Alături de simbolistica cifrei șapte, probabil ora venirii pe lume a poetei, este binecunoscută și aceea a cifrei nouă, ca produs al perfecțiunii divine. Multiplii cifrei nouă apar în cuvântul creatorului acolo unde este vorba despre deznodământ. Despre deznodământul-renaștere. Moartea, în versurile de față, înseamnă o lichidare a trecutului, adică un început nicidecum un sfârșit. Întoarcerea în pântecele mamei echivalează cu o regresiune în primordial. O întoarcere din haos pentru a pregăti noua naștere. “Ne-moartea, imortalitatea trebuie să fie concepută ca o situație limită, ca o situație ideală spre care omul tinde cu toată ființa lui și pe care el se străduiește s-o cucerească murind și reînviind continuu.”(Mircea Eliade) Poezia Elei Victoria Luca este poezia femeii care trăiește revelația unei realități care o transcende și, totodată, face parte din ea. Poeta descoperă solidaritatea mistică dintre viață, femeie, natură și divinitate, adică sacralitatea feminină. Atitudine tipică sexului frumos, se dăruiește până la uitarea de sine: “eu nu voi ști nimic/ din dorința asta de viață/ așa opacă/ și închisă până la genunchi/ cum sunt/ te voi hrăni în fiecare zi/ cu o inconștiență solară”. Femeia singură cunoaște semnificația propriei existențe, ea știe că viața, mai presus de infinita derulare de automatisme psihofiziologice inutile și absurde, înseamnă sanctificare. Poezia Elei este eminamente feminină. Ea descrie o transformare de ordin spiritual, o accedere la nivele tot mai înalte ale existenței. Anularea stării de indistinct și amorf caracterizând copilăria, care s-a produs prematur în cazul de față (“cum nu știa nici vorbi, pruncul ce eram își trecea numele prin flacără. să își ardă așa, de la început, soarta”), a fost premergătoare conturării personalității și instaurării fecundității creatoare. Întreaga metamorfoză se produce în lichidul amniotic, în spații inundate de apă: “te voi aduna încet în spații de apă și sare până când/ rana din stern ți se va închide”. Această constatare îți poate întoarce gândul spre procesiunile de inițiere ale femeii, care debutau cu prima revărsare a lichidului vital, și care se derulau întotdeauna pe malul unei ape. Mama, nelipsită de la aceste procesiuni, își supunea fiica unor probe cumplite. Spre exemplu, îi smulgea veșmintele și o cufunda cu fața în apă, până la sufocare. Sau o obliga să prindă șerpi pe care să-i ducă în sat, înfășurați pe mână. “Fluidul mamei”, adesea întâlnit în poezie, are o imensă încărcătură de semnificații cu multiple trimiteri: “adun lumină într-un strat subțire/ cum era liniștea în care mă cuprindeai/ înainte să îmi treacă peste inimă fluidul mamei”. Iar versurile “...un om/ o panteră și un șarpe/ dansând moartea pe limbă” te trimit cu gândul atât la șarpele primordial cât și la dansul felinei, nelipsit din amintitele ritualuri. Omul are în el ceva din natura șarpelui, o parte pe care înțelegerea nu o prea poate controla. Jung considera că șarpele întruchipează psihicul inferior, psihismul obscur, “ceea ce este rar, tainic, de neînțeles”. Șarpele mai poate simboliza veșnica prefacere a morții în viață. Rotindu-se în formă de cerc, “reprezintă mai cu seamă dinamica acestuia, adică prima roată, în aparență imobilă”. Se învârte pe loc, dar mișcarea sa este infinită, pentru că reîncepe veșnic din sine. Este, de asemenea, spiritul apei primordiale, al tuturor apelor, inclusiv al oceanului pe care îl înconjoară cu nouă inele, în timp ce cu al zecelea se strecoară pe sub pământ, formând Styxul. “am pre-simțit că ți-e rău ai două mâini ca niște șerpi de apă unsprezece zile vor coborî peste nisipuri vei săpa gropi cât un strigăt de muribund nu te mai feri nu te mai ascunde oricum doar tu auzi dihania aici nu mai e lumea aici e capătul de sus al hadesului” (fiecare gol își așteaptă dihania) Creația presupune sacrificiu. Spațiul sacru al poeziei de față ne relevă un sacrificiu voluntar: “în neștire sap gropi fără să plâng/ mă aștern în fiecare/ să te absorb să nu mai fiu/ decât pământul alb unde te sfârșești/ și o mare de dragoste în adânc”. În mitologie, femeia este asimilată cu glia, iar actul sexual cu munca agricolă: “oamenii [...] mă vor lua de plete mă vor duce pe câmp și îmi vor porunci să ud cu apa mea holda să umplu fântânile să sting incendiul voi trăi supusă și această cuviință până când moartea va fugi și de ei” (femeie-de-casă) “Femeile voastre sunt precum câmpurile” spune Coranul. Femeia, asimilată pământului-mamă, este păzitoarea legii și a moralității. Tonul aulic al poeziei și demnitatea cuvântului sunt limbi de foc sacru dezvăluind destinul unei femei-simbol. Ieșind din sfera sensibilității profane, Ela Victoria Luca devine arhitectul unor imagini de excepție. Fie că viziunea acestora este rezultat al unei căutări laborioase de adevăr, fie ca îi este “dată” precum un fulger pe cerul minții, cert e că poeta trăiește într-o continuă expansiune a capacităților senzoriale (“trăiesc un timp senzitiv beau apă sălcie/ crezând că e viață”). Uneori ești tentat să crezi că a chiar dobândit acea percepție extrasenzorială, cu ajutorul căreia poate descoperi unele dimensiuni ale realității, ce rămân inaccesibile altora. Se dăruiește cu credință universului spiritual pe care vrea să-l pătrundă, fiindcă, fără credință nimic nu este posibil. Se dăruiește scrisului cu toată ființa: “joaca asta de-a literele este mai grea decât mersul împotriva sorții”. În urma metamorfozei lente dar sigure a regimului senzorial, poeta redobândește o sensibilitate aparte, dureroasă, neînțeleasă de cei care populează dimensiunea profană a existenței. Alegerea divină presupune distrugerea permanentă a structurilor anterioare: “să mă hrănesc să las în urmă pagină după pagină om după om/ eu după eu”. Aleasă a poeziei, în continuă evoluție spirituală, femeia-poet devine mereu o alta, renăscută pentru o ființare care se întemeiază, încetul cu încetul, pe noi dimensiuni existențiale. Poezia Elei Victoria Luca se remarcă printr-o valorizare a suferinței. Simțim în ea metamorfoza durerii, dintr-o stare negativă, într-o experiență cu un conținut spiritual pozitiv. Suferința este un instrument de purificare și înălțare spirituală: “beau în tăcere sevă de cedru stinge durerea/ și nu mă mai revolt/ în lanțul constrângerii am cel puțin libertatea de a veghea// nu am brațe mi s-au dat doar prelungirile inimii”. Existența omului “este un lung șir de plăți și de împrumuturi a căror contabilitate nu este totdeauna prea evidentă. Cel care nu este lipsit de inteligență poate suporta cu seninătate suferințele, durerile, loviturile pe care le primește, nedreptățile care i se fac, pentru că fiecare dintre ele rezolvă o ecuație karmică rămasă fără soluție într-o existență anterioară” (Mircea Eliade). Dar, cum nici o suferință nu poate fi definitivă, tot astfel, fiece moarte e urmată de o înviere. A vorbi despre poezia Elei Luca, în ansamblul ei, este o acțiune dificilă, de vreme ce fiecare poem în parte este încărcat cu sensuri și simboluri care pot face obiectul unui lung șir de interpretări. În spațiul scrierii de față, asistăm la perfecta funcționare a legii fundamentale a imaginarului poetic: “cunoașterea prin metaforă a identității lucrurilor în diferența lor”. Existența-realitate este reflectată de poemul oglindă ca existență-metaforă. Un stil grav, înalt, al esențelor relevă caracterul sacru al gestului creației. Universul poetic, construit cu ingeniozitate într-o continuă stare de veghe, inundat de suferințe, închide o adâncă dar firească spaimă existențială: “și nu mai are rost să trec prin straturi de spaimă/ îl iau pe fiecare îmi construiesc pereți înalți mă închid în orice zi/ să nu mai aud nimic din lumea asta roasă de nebunie”. Strigătul Elei este poem (“strigătul. camera închisă, fiecare obiect-destin arată un alt sfârșit”), tăcerea ei este poem (“tăcerea. sfera de onix în care ghiceam iluziile”). Poemul este gest de supraviețuire în actul vindecării de acțiunea timpului. Este destin. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy