Preludiul

“Există în noi ceva mai mult decat noi inșine”(Sf. Augustin)

Nu-mi amintesc prin ce serie de evenimente contradictorii chiar și pentru starea amorfă in care mă aflam, am ajuns în acea încapere. Însa cele ce au urmat au reprezentat dovada clară asupra modului în care percepem ceea ce ne înconjoara: echivocul. Dealtfel au fost si pană atunci destule momente în care m-am întrebat ce este în spatele decorului, în spatele peisajului uneori anost alteori pasionant, ludic, seducator din tabloul pe care îl avem în fată de fiecare dată când deschidem ocii. Poate că tocmai aici este cheia misterului: “Ochiul are un camp redus, el vede totdeauna din afară” (E.Cioran – “Lacrimi și sfinți”). Iar în agitația perpetua, în zgomotul abrutizant si in anxietatea zilelor noastre, rolul ideogenic îl detine numai ochiul. Pragmatismul impetuos ne desparte, de exemplu, de felul de a fi al omului evului mediu, care încerca sa-și îndrepte atenția spre incognoscibil, spre întelegerea acelor lucruri absconse, care lua cunoștință de realitatea exterioara prin alte metode dect cele care țin doar de câmpul vizual. Să ne imaginam că suntem într-un loc nou, despre care nu știm nimic. La o a doua vizita locul va arăta altfel fata de cum l-am vazut prima data. Și atnci, la fel cum Descartes se intreba în prima din “Meditationes de prima philosophia” cum putem ști cand visăm și când suntem în stare de veghe, asa mă întreb și eu când putem fi siguri că ceea ce percepem doar vizual este așa cum este el în realitate și că nu este doar una din iluziile optice. Într-adevar, este mult mai ușor să ne mulțumim cu ceea ce vedem, este mult mai rapid să luăm ca certitudine ceea ce ni se relevă prin imagine. Dar uneori, vrând nevrând ne iese in fata contrariul.
Pana în acel moment, de fiecare dată cãnd făceam primii pași în acel hol aproape pustiu, un fel de automatism mă determina să intru într-o stare de letargie care în cãteva clipe atingea paroxismul. Dar atunci, paradoxal totul părea altfel. Holul nu mai era pustiu, lumina care pâna atunci mi se părea slaba și o vedeam totdeauna în strânsa legătura cu un bec atârnat de tavan, de data asta părea că împodobeste sala, creînd o atmosfera de căldura, de liniște juisantă, primitoare. Încercam să-mi dau seama ce a generat această schimbare, dar cu tote eforturile mele, nu reușeam. Ma uitam atent la fiecare colț, la fiecare lucru și totuși nimic nu părea schimbat. Pe masă erau aruncate la fel ca și în zilele trecute o multime de hârtii doar că acum ele făceau parte dintr-un decor totunitar. Am încercat deci, cuprins de uimire să analizez situatia, să compar imaginile din zilele trecute cu cea de acum. Privindu-le obiectiv pe amândoua am ajuns la concluzia că nu se petrecuse nici cea mai mică schimbare. Și totuși această concluzie în fata a ceea ce simțeam era totalmente absurdă. Cu cât se realiza replierea în acesta ultimă atmosferă, amintirile anterioare dispăreau treptat, lăsând în locul lor o stare de beatitudine. Am încercat din nou să-mi răspund la întrebările prezente în minte. Ce era acest loc? Nimic altceva decât un spațiu în care încercasem pâna atunci să mă adun. Încercasem să înțeleg ce se întamplă în lumea exterioară, incercasem să-mi satisfac acea ispita a lucidității care apare la fiecare din noi, aproape făra nici o cauza. Dar iată că până în acea zi, aduceam cu mine și presiunea din afară. Fiind atât de preocupat de diferitele probleme, importante pentru o perioada scurtă de timp, incercând să le analizez, să le întorc pe toate părțile posibile, ceva se pierdea. Schimbarea; ea a fost provocată tocmai când am reusit nu numai să observ locul fizic, ci atunci cand am reușit sa-i percep toate trasăturile, toate particularitățile într-o manieră dealtfel inefabilă. Ispita de până atunci s-a apropiat în sfârsit de luciditate.