crizele de panica nu ma mai speriau asa rau , cauze cunoscute, remediul la indemana, iti controlezi respiratia, o gura buna (si amara) de clorocalcin cu o cana de apa...ceva obisnuit, intr-o jumatate de ora inviam si ma conectam din nou la realitate.

insa ieri...pe coridorul prost luminat de la etaj am vazut o umbra tarandu-se pe langa pereti si imaginea m-a contaminat cu teama feroce ca umbra mea e la fel. si ca nimic nu ne deosebeste. stiam cine e, intors din spital, depresie, ciudatenii, crize...o data de doua ori am vorbit cu el...'nu e timpul sa ne alintam, cu totii avem probleme, ce naiba...'. mai mult n-am facut, de ani de zile il ignor lejer. anost, cam antipatic, nu ma simteam datoare cu nici un efort, pana ieri interesul pentru starea lui era un gest de complezenta.

vazandu-l...ieri m-am simtit lovita in temelii. in cateva minute dezagregarea era completa, eram la pamant, facuta bucati.flaconul de clorocalcin nu ma mai putea salva.

imi venea sa tip, ingrozita de golul care sa casca in mine, sa ma inghita.ma detestam.

poate nu e definitiv, m-am gandit...trebuie sa fie ceva trecator, imi va fi mai bine curand. si-am incercat niste gesturi de rutina, de toate zilele...ca un ragaz in care sa mai inabus zgomotele din mine.
sa-ncerc mai apoi o imagine a dezordinii dinauntru, privind mai de departe.
memoria alarmata imi spunea sa fac cum mai facusem si-n alte dati, sa descopar ceva care sa ma merite si-atunci coagularea se-ntampla uimitor, as fi din nou gata de lupta, cu toate armele.

...dar nu-mi doream nimic. simteam cum mor toate in mine, curand voi fi un invelis care nu mai ascunde nimic. imi ramanea o tristete rastignita cu ochii deschisi.

azi teroarea inca mai sta la panda, inca ma urasc si mi-e teama de ce as putea afla privindu-ma...