Arunc o mână de nisip
Ale unor amintiri ce mă fac să zbier
Spre o casă ce de mult e o ruină
Vreau să sparg geamurile
Ce de mult nu mai țin de cald
Ce de mult au plecat
Spre o pădure ce ne ținea de cald.
O ruină... asta sunt și eu
Aici merit să rămân... nicăieri.
Zâmbesc spre un cer ce nu se vede
Și sparg o ușă de mult ruptă.
Aș vrea ceva pe care să vărs atâta ură
Undeva unde să închid atâtea amintiri ce devin
Un umăr gol și înghețat de frig.
Sunt singură și ceva mă cheamă...
Poate pot scăpa și merg...