sa fi fost agrafa din parul meu, acel fin accesoriu care da candoare si frumusete unei fete, ar fi fost simplu: cu un gest firav, tremurat, poate, te-as fi aruncat.
sa fi fost floarea din vaza, minunatul trandafir alb care isi extinde in aer teritoriul pe zi ce trece, deschizandu-si petalele pure, ar fi fost simplu: cu un gest dramatic te-as fi aruncat.
sa fi fost fulgul usor de nea alb, imaculat, care-si duce viata intre un petec de cer si o palma de pamant, dansand jocul vietii in zborul neantului, ar fi fost simplu: cu o rasuflare calda te-as fi topit.
sa fi fost un gand, un vis al meu, o inchipuire de frumos si incantator ar fi fost usor: te-as fi sters din minte.
dar nu, ai fost tu, real si brun, incomparabil ai infrumusetat fiinta mea mai mult ca o agrafa, ai fost mai duios ca trandafirul, mai necesar ca un pix, mai fin ca un fulg de nea, mai incantator ca un vis.
nu pot, deci, sa scap de tine printr-un gest firav, printr-unul dramatic, nu pot sa rup amintirea ta, sa suflu moarte asupra ta.
in schimb tu poti cu un gest firav sa ma amgesti, cu unul dramatic sa ma ranesti, sa-mi rupi sufletul, dar cu o rasuflare sa ma readuci la viata.
mi-e ciuda pe tine, iubitul meu...