Sunt persoane pentru care viața începe și se sfârșește cu ele însele. Suficiența existenței sau nefericirii lor dă sens primăverii, cuvintelor, gesturilor tandre, războaielor, cozii de la pâine, zilei de mâine, poluării, margarinei vegetale, zâmbetelor, dorurilor și chiar nașterii altora. Toate au ca sens unica lor existență căreia i se închină la picioare zi de zi. Pesemne nefericirea nu naște neapărat egoism, ci doar blocaje în bucle recursive, un fel de gaură neagră a spațiului din care nu poți evada. Sau nu știi cum. Sau nu știi ca e posibil. Sau pur și simplu alegerea unui alt scop ar fi cu mult prea greu de acceptat.
Am cunoscut-o în copilăria mea, era prietena bunicii, pe atunci era o femeie elegantă, plină de viață și plină de ură. Întotdeauna în prezența ei simțeai cum coloana vertebrală ți se cocoșează nefiresc și rămâneai fără cuvinte. De altfel, nici nu aveai loc de cuvinte pentru că debitul ei verbal era mai mult decât suficient. Mă întrebam mai târziu patetic și meditativ dacă nu cumva umorul ei sclipitor și adesea cinic nu era o mască reușită de bravadă a lașității în fața vieții.
Fusese tânără infirmieră în război și pregătirea pe care o avea de la Crucea Roșie îi asigurase garanția calității actelor medicale făcute în bucătăria personală. De multe ori toaletele ei elegante și ușor extravagante se finanțau din avorturile ilegale pe care i le solicitau mame nefericite și disperate. În ciuda acestui secret pe care puțini îl știau, Margot, așa cum îi spunea bunica și cum insista ea însăși să fie numită, snob și pedant, era cea mai fascinantă persoană pe care o cunoscusem.
Cred că există o frică naturală în a dărui sau a te dărui vieții, mai ales la vârsta lui Margot, probabil un instinct firesc de conservare, dar la Margot era ceva mai mult de atât. Lăsa mereu să se înțeleagă că nu mai vrea să facă acest lucru, îi plăcea să se victimizeze cu aroganță, cu cinism, ca și cum existența ei era o continuă răzbunare pentru nedreptatea de a fi incompletă sau imperfectă. Ura pe care o purta la orice oră din zi și în orice situație îi dădea o frumusețe copleșitoare. O marcă personală care mă fermeca. Ani de zile am apreciat frumusețea după modelul lui Margot, frumusețea era absolută doar dacă își purta ura. Margot avea variate modalități de a-și manifesta ura, nu te plictiseai niciodată privind-o, ea însăși era ca un caleidoscop pe care cea mai mică atingere îl făcea să-și schimbe forma într-una cu mult mai interesantă și mai sclipitoare, dar pentru care nu aveai destul timp să o diseci pentru că-și căuta alte rearanjări.
Timbrul vocii îngroșat de tutun și mâinile osoase și lungi, cu inele masive, cu care își etala țigaretul de chihlimbar mă intimidau invariabil. Nu mă mai săturam de gestul ei repetitiv în care își deschidea brațele larg, agita ușor țigara, dădea capul pe spate și rostea afectat „Costică, dragă, când unul dintre noi moare, eu mă mut la Constanța”. Costică era soțul, un pictor mediocru cu un succes pe măsură, care îi asigura lui Margot relaxarea unui trai boem în București, trei seri pe săptămâna la teatru și restaurant, alte două la pocker și numeroase parastase ale tuturor rudelor ei și ale lui Costică pe care le ținea de câte ori visa urât. Parastasele deveniseră la un moment dat adevărate evenimente mondene chiar și pentru mine. Margot începuse să invite tot felul de personaje pitorești, mai ales după ultima expoziție a lui Costică, ce avusese un succes răsunător în sfera relațiilor interumane, dar care secase bugetul lui Margot destul de mult, căci în afară de bunica, nimeni nu mai cumpărase vreun tablou de-al lui Costică. Margot se înconjura de tot mai mulți oameni, tot mai diverși și tot mai colorați, pe care îi atrăgea cu personalitatea ei magnifică și de care râdea aproape pe față. Fiecare zi construia un flirt neîntrerupt cu viața pe care Margot îl simula cu artă, o ademenea languros și provocator, pentru ca apoi, când ar fi putut plana suspiciunea unei decizii sau a unei atitudini transparente, Margot să-i dea vânt afară pe ușă. Trântea ușile în urma ei cu o fatalitate care începuse să mă încurce. Fragmenta viața într-un mod nefiresc, batjocorea oameni și mutila sentimente, o iubeam și o uram în aceeași măsură, iar nefericirea ei mă durea dincolo de milă sau compasiune. Da, nefericire, începusem să cred că Margot este nefericită, cinismul trebuie să aibă întotdeauna și un motor al nefericirii, sau poate o scârbă cu mult prea inestetică pe care să-ți poți permite să o exprimi în forma ei reală, în aceeași măsură și blazarea, și revolta pot îmbrăca haine grotești. Margot știa asta ca nimeni altcineva, iar gustul său pentru dramă îi asigurase în decursul timpului o abilitate a mișcării între limitele grotescului și esteticului vieții fără să le puncteze vreodată. Poate chiar această cochetărie și gust al disimulării, care o împiedicau să trăiască extremele, au fost ochelarii unei vieți întregi pe care Margot s-a încăpățânat să-i poarte.
Pe scurt, Costică era cel de-al treilea soț, pe ceilalți doi îi iubise, înmormântase și îi plânsese pe rând, dar Costică era bărbatul vieții ei, căruia prin adolescența mea îi venise de asemenea rândul să fie înmormântat și plâns. Margot nu s-a mutat la Constanța, dar a renunțat să mai iasă din casă, așa încât vizitele mele de trei ori pe săptămână se transformaseră în adevărate evenimente pentru Margot, mai ales când am început să-mi fac apariția cu idila adolescenței mele, Radu. Deși se împotrivea de fiecare dată vizitelor la care îl căram și de care condiționam iubirea lui eternă și angajată, Radu era la rândul lui fascinat de Margot și înghițea cu stoicism umilințele la care îl supunea adesea. „Dragă, dar altul îmbrăcat civilizat n-ai găsit?” mă întreba, măsurându-i cu ochi critic blugii tăiați atent în genunchi cu lama și tricoul însemnat artistic ACDC. După câteva vizite, Radu și-a revizuit ținuta și de fiecare dată îi aducea bomboane, din care Margot își îndesa câte două odată, o bomboană în falca stângă, alta în dreapta și țintuia nelipsita țigară în mijlocul buzelor din care trăgea cu nesaț. Astfel, Radu devenise brusc un protejat care avea acces la povestirile ei din tinerețe, la albumele cu poze și mai ales la destăinuirile lui Margot despre copiii care o vizitează în somn. În fiecare noapte, o sumedenie de copii în cămășuțe albe vin să-i povestească despre tărâmuri pe care ea ar trebui să le vadă. Și Margot se trezește de fiecare dată în miez de noapte, plină de sudoare și teamă, ce naiba vor de la ea?

Azi, deși idila mea și-a lui Radu e încheiată de multă vreme, absolut relaxat și firesc, așa cum se încheie toate idilele adolescenței, stăm amândoi tăcuți și încremeniți în fața chipului încă expresiv al lui Margot, într-o capelă cu miros apăsător de ceară arsă care îți dă fiori. Poate din cauza frigului. Margot e ca de obicei elegantă, iar turbanul demodat, pe care l-a cerut în mod expres când era în viață, îi conferă același aer ușor excentric. Margot nu a arătat niciodată demodată sau neglijentă. Mai puțin în ulimele clipe de viață, când la miez de noapte a sărit de la balcon în cămașă de noapte, nălucă albă, uscată, întinsă pe trotuar părea din alt spațiu, un copil bătrân. Lăsase în urma ei o țigară arsă până la capăt și declarația ei de iertare, ultima ei spovedanie și rugăminte de clemență. Nu știu ca Margot să fi regretat ceva vreodată și cu atât mai puțin să fi cerut indulgență cuiva. Azi stau alături de Radu, doar noi doi, lângă aceeași Margot, pe care nici moartea nu reușise să o învețe lecția la care ea tot chiulise deliberat de-a lungul vieții. Acceptarea.
Þin în mâini explicația și rostul irosit al unei femei fascinante, unei femei care ar fi putut dărui lumii nu numai bucurie, ci un sens, dar care nu a făcut-o doar pentru că nu a găsit sensul propriei ei existențe, frustrată de nedreptatea de care își acuza viața și care i-a anulat orice alt scop. Þin în mâini o carte pe care o vedeam pentru prima oară și pe a cărei primă pagină puteam citi caligrafia înflorită și impecabilă a lui Margot
„De la Margot,
în numele unei vieți condamnate la moarte”.
Pe prima pagină a unei cărți de medicină - „Sterilitatea”.