Am un singur obicei. În locul mesei de prânz am tendința de a fugi în gradină și să citesc copacii. Întodeauna pornesc de la adâncuri și simt cum râde asupra-mi întreaga ființă de nematerie. Copacul își deschide greoi ochii minții și mă privește năuc cum îl desmierd cu degetele pe burta pămânului.Asta fac când îmi e somn, trezesc fauna cerească și-o las să-mi cânte la ureche din frunză.
Toți care trec pe stradă mă ațintesc cu gândul și parcă privirea lor mă răcește la os. Singur, un înger din fereastra lumii, îngroapă cu aripa lui de puf liniște in freamătul meu flămând. Am devenit un copac ce hibernează sub un altul ce s-a trezit din marele somn al uitării și-mi cântă și mie nașterea.
Arătați-mi cum se poate fuma viața să uit a citi întunericul!.