pe cand iti scriam acele randuri
dormeai.
ceata se trezea, morocanoasa,
stergandu-si urdorile de sub pleoape.
mintea iti hoinarea,
gloaba,
peste pajisti arse,
gandurile zburau,
fara noima amestecandu-si traiectoriile, prin
colbul altei dimineti de vara posomorata.
praful isi taia venele
odata cu versurile mele albe,
catranite de atata liniste,
prea multa liniste,
linistea dintre doua furtuni
de nisip
(zbuciumul sufletului intrebandu-se cui, anume,
ii este cu trebuinta tot acest
delir).
pe cand iti scriam acele randuri
dormeai.
la capatul noptii te astepta
scorbura altei zile,
nuda de emotii,
purtand voalul straveziu al vanitatii
spre care trecatorii vor privi
ca la o alta inutila minune a lumii.