Tocmai când vroiam să-mi proptesc pleoapa
de aerul intrat în cameră prin efracție
mi-a săgetat ochii un șpan aruncat
de la marginea nopții
înțepenit acolo
mă pișcă
nu tare dar suficient cât
să mă determine să înjur și să
mă vaiet ca bunică-mea care
se răstea la Dumnezeu atunci când
se ardea siguranța de la tabloul electric
țintuit de peretele tapetat cu păianjeni

astăzi vreau să fiu calm
ceva mai calm ca în alte dăți și
să răspund cuviincios la salut
să nu creadă cineva că m-am îmbogățit
peste noapte și că nu vreau să conversez cu vecinii
deși sunt trist
prea trist și voi întârzia la serviciu
sau poate n-am să mai merg deloc...

nu n-am întârziat niciodată

îmi va fi dor de cafeaua neagră
băută la cinci dimineața
de înghesuiala de pe tramvaiul doi care
mă ducea până la capătul liniei
înafara orașului
de salutul răgușit al maistrului cu burtă
pe care-și așeza pontajul și
nu în ultimul rând de ticăitul ceasului de la poartă
care bătea de șase ori dimineața și de două ori
la amiaza topită în halba cu bere de la cârciuma Bihoreana

nu știu
aș vrea să cred că azi viața îmi aparține
deși parcă e pentru prima dată când
mi-e dor de moarte...

am senzația că aștept pe cineva
și că trebuie să mă gătesc frumos
să-mi pun cămașa albă cea cu gulerul lat
costumul și cravata gri
mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri
rămași de la nunta fiului meu

între mine și distanța de afară există multă ceață
mi-au amorțit brațele și încheieturile
tremur nervos mi-e frică de o blocare
a privirii dincolo de lumină

mi s-au împăienjenit ochii
mă târăsc aproape inuman
vorbesc gângăvit de parcă
aÈ™ avea un opritor de cuvinte
mi s-a făcut frică o frică închisă
precum rana care refuză durerea
și mi-e puțin frig simt că
mă afund deviant într-o lume în care
realitatea nu ține cont de sentimente și lucruri
nu văd nici oameni decât un spațiu îngust
și umed ca igrasia crescută dinăuntru

peste alte gesturi
plouă

încă mai plouă

oare ce poate să însemne...