Poate n-am vorbit prea mult despre iubire
și poate n-am s-o fac nicicând prea mult,
pentru că eu sunt omul care nu mai știe,
sau care n-a văzut-o în copilărie
și n-a simțit-o în acel tumult.

Copil fiind, m-am bucurat fără să vreau,
când peste ochii plânși mi s-au prelins
din picăturile de ploaie
și nu am încercat să-nchid în mine
neînțelesuri și războaie.

Dar le-am găsit mult mai târziu
și-am constatat că sunt în mine,
din anii-n care mai puteam,
să fac din orice vis o împlinire.

Cum oare am putut sa storc
din câte mi s-au întâmplat,
motivul pentru a răzbi,
puterea de a mai iubi?