A fost odată, și încă mai poate fi, o floare neasemuit de frumoasă.
Numele ei era “Floarea Bucuriei” și se găsea pretutindeni…
Oamenii, pe vremea aceea, știau că nu există un loc mai bun decât propriul lor suflet pentru a o crește… Iar cine încerca s-o smulgă din rădăcini rămânea cu sufletul așa de gol și de trist, încât imediat se apuca să ceară de la unul sau de la altul o sămânță, cât de mică.

Într-o zi, în sufletul unei fetițe care își uda floarea cu câteva lacrimi atât de limpezi, că vedeai prin ele până departe, se strecură viermișorul unui gând tare nefericit: “Da’ de ce să mă mai îngrijesc eu de planta asta, că oricum crește singură și se deschide doar când vrea ea…” Așa că încetă să o mai bage în seamă…
Nu-i mai spunea nici poveștile care știa că îi plăceau la nebunie, nu o mai lăsa să se bucure de razele soarelui și nici de minunile naturii, în mijlocul cărora Floarea Bucuriei se simțea ca la ea acasă…

Ba, în ultima vreme, nu o mai ducea nici la școală, unde abia apucase să se împrietenească, mai timidă, cu primele litere din abecedar…
Cât visa floarea aceasta să se poată prinde în hora lor, să dea mâna cu fiecare, să zburde pe pajiștea cuvintelor…
De multe ori se gândea la cifrele care se adunau, ori se scădeau singure, și tare ar fi vrut să împartă cu ele puțina emoție care o mai ținea în viață…
Noroc cu acurelele ce-o înviorau și îi dăruiau un gram de speranță…
“Nu voi muri” își spunea Floarea Bucuriei, atunci când fetița noastră se apuca de pictat…
“Ce bine că nu voi muri! Și totuși, ce păcat că nu voi ajunge să fiu niciodată floarea pe care ar merita-o această micuță făptură…“

Când o auzea, viermișorul se enerva cumplit…
Era tare gelos pe cea care se hrănea cu atât de puțin și care, din când în când își aduna toate forțele pentru a da în sufletul fetiței adevărate recitaluri de muzică și de poezie…
- O să te distrug, spunea cu glas tot mai puternic… Nu vei mai fi decât o sărmană floare ofilită… Iar eu mă voi hrăni cu poftă din nefericirea ta…
Numai că tot vorbind astfel, fetița începu să-l audă…
Și cum nu-i plăceau deloc amenințările lui, se hotâri să-i stea împotrivă.

De dragul florii sale, ce trebuia să se întremeze, începu să se îngrijească de grădina sufletului…
Iar floarea, bineînțeles, de dragul ei, îi dăruia bucuria pe care nu o putea lua de niciunde din altă parte…
Nu mai puteau trăi una fără cealaltă…
În plus, împreună ajunseseră să descopere atâtea și atâtea bucurii ascunse în faptele bune și în toate îndatoririle de fiecare zi, încât, într-o zi, când ajunse să se simtă foarte sigură pe ea și pe minunea din sufletul său, fetița îi zise viermișorului din gând, nedorind să-l întristeze și mai tare:

- Of, ești un viermișor tare lunguieț și nătăfleț!