Iudeii cer minuni, grecii caută înțelepciunea, iar eu, românul de rând, nu știu încotro să mă-ndrept. Nu mă pot decide între a fi om de știință sau prozator.
Culoarea gândurilor mele călătorește în cioburi de idei neîncepute. Trăiesc periculos, dar sunt convins că dincolo de crestele singurătății, la marginea prăpastiei dintre știință și literatură este fericirea. Trăiesc astfel pentru că iubesc primejdia și jocul. Mă situez ontologic la intersecția dintre condiția finitudinii și dorința de eliberare, de desmărginire. Aici mă întâlnesc cu simțul sublimului. Și cum zilnic fac echilibristică existențială în ‘mood-ul transcrierii’, trăiesc un plus, o intensitate de dorit a senzațiilor, decupând din gânduri bucuriile ascunse. Și-atâta viu e-n minte, pe cât mirabila mea sămânță e pusă la încercare! Lucrurile necontrolate sunt la fel de importante și încerc să citesc cât mai mult din semnele timpurilor. Am această obligație biblică.
Pe insula mea nebună nu există soluții absolute, ritmuri optime, victorii definitive. Am de a face cu ipostaze labile, cu două produse ale aceleiași lumi: raționamentul științific și libertatea scriitoricească. Dar oare nu știu să caut destul singurătatea pentru a putea alege? Și cum să mă depărtez de una dintre cele două ipostaze? Ar fi ca și cum ochiul meu drept s-ar certa cu ochiul meu stâng. În lacrimile acestor ochi se petrec iubirea, dorul de bine și veninul dulce al cunoașterii. Lacrimile pe o față de bărbat pot fi mai prețioase decât pe o față de femeie, efect al răstignirii irișilor în jurul adevărului și al pasiunii. Or, de fiecare dată, mai proaspat, mai precaut, eliberat de lacrimi, investesc în viață, în această valoare relativă a Universului. Nu fără o anumită renunțare.
În orele seduse de curiozități îmi las inima să bântuie pe deasupra iluziei, pârjolită de spaimă, de flacără. Atunci prefer să caut văzutele și nevăzutele, să urc spre neființă, să cobor în pivnița sublimelor candori. Ce poate fi mai măreț decât să suferi de sublim, fără să sângerezi! Singura teamă pe care o am este să nu simt că tot ceea ce am făcut e un depozit de elemente ce scapă legilor și cutumelor, așa cum au experimentat predecesorii mei.
Intelectualii au lumea închisă, incomunicabilă în afară, dar fiecare suferă cât simte și cât înțelege. Îndepărtându-se de propria condiție, dispare coerența. Imaginea de interior se sparge. Deși gândirea dihotomică mi-a întârziat uneori plonjeurile, zborurile, totuși mai am puterea să fac saltul dintr-o minune-n alta, distrugând în labirintul interior inclinațiile pentru dificil și fatal. Cum numai pe aripi visele mele își fac cuibul, nu mi-am pierdut nici capacitatea de a adulmeca mirosul prăfos și umed al furtunii, nici puterea de a înțelege fulgerele ce înalță tăcutele seve în lumină.
Voi zâmbi și voi dansa pe muzica ideilor până ce mă voi izbi de limite. Și nimeni nu-mi va vindeca această rană... Scleroza mea se numește experiență de viață. Acceptând acest ‘modus vivendi’, accept și consecințele. Mă iau în adâncime cu mine însumi să fac pactul cu diavolul. Cum am ajuns în acest impas dantesc? Simplu. Mi-a fost întodeauna un dor ascuțit de jocul dintre sens și nonsens, renunțând la foamea de bine imediat, de lumesc. Perspectivele frumoasei rătăciri s-au deschis, am căzut în gol și am vrut să mă cuprind în ceva anume. Prezentul l-am perceput ca pe o aventură sub coasta sensibilă a unei avalanșe mortale, iar gheața inactivității n-a reușit să mă jupoaie de imponderabilitate, de mofturile plutirii. Însă limbajul, indiferent dacă a fost științific sau prozaic, m-a costat viața, libertatea și discernământul.