Înainte de moartea tatei mi-am cumpărat un ghiveci
cu o plantă micuță, un vlăstar fragil cu frunze verzi
punctate galben. Tata a venit la mine în vizită cu o
felie mare de pepene roșu cu dungi verde închis
ca fierăstrăul pe coajă. A pus-o în frigider și m-a privit
îndelung cu ochii goi. Mă ierți? A întrebat. Nu am
înțeles ce voia, trecusem prin momente grele alături.
Și am răspuns da din toată inima. Privirea lui s-a înfipt
atunci ca un cuțit printre amintirile mele ca moluștele.
A murit câteva zile mai târziu, după ce mi-a dat telefon
mormăind cu greu că trebuie să mă mut în altă casă.

Peste un timp l-am ascultat, luând cu mine din acel loc
planta mea fără floare, care se înălțase puțin. Am așezat-o
pe birou lăsând-o să crească, frunză după frunză din
tulpina subțire ca o scară pe care urci cu multă greutate.
Sunt opt ani de atunci și ea este singurul meu copil,
prieten, soț. A crescut foarte încet și neîntrerupt, i-am
schimbat pământul de câteva ori. Ea a rămas în rădăcini,
micuța mea comoară verde tărcat. Acum doi ani am
devenit o bunică mândră pentru trei noi lăstari, răsăriți
la picioarele ei. A trebuit să o leg de un băț de sprijin,
să crească dreaptă în lumină. Când o privesc încă
văd privirea tatei, adâncită în ochii mei cu durere.

(29 ianuarie 2013)