ȘtiÈ›i când m-am gândit prima oară să mă sinucid? Când priveam odată turnul catedralei din centrul Clujului. La nouăsprezece ani. ÃŽndrăzneață construcÈ›ie, mă gândeam. Nu È™tiam atunci nimic nici despre secolele în care se clădesc catedrale mari, nici despre îngerii de la Chartres ori lupta dusă de Gaudi. Și chiar în acel moment un bărbat m-a privit drept în ochi, insistent, È™i parcă cineva spunea să nu faci asta...în rest în viaÈ›a mea niciodată nimeni nu părea să spună ceva. Era unul dintre acei bărbaÈ›i interesanÈ›i, despre care te întrebi dacă se plimbă ori dacă într-adevăr au vreo întâlnire cu o persoană interesantă. La fel ca bărbaÈ›ii singuri din parcuri care citesc ziarul sub copaci în floare. Ei de obicei poartă pălărie. Cel puÈ›in azi pot spune că eu am fost mereu anostă È™i nici un bărbat nu m-ar fi invitat într-un sangrila al lui cu pian demodat È™i ceai aburind în ceÈ™cuÈ›e de sticlă. Atmosferă vintage peste iarba verde de acasă, cam aÈ™a am fost eu. Ca un martini cu piper în loc de lămâie. Nu contează numai faptul că eram dintr-o familie săracă, mai contează È™i faptul că îmi plăceau pălăriile È™i proza lui Barbey d’Aurevilly. După ce am rătăcit prin Cluj căutând în zadar o intrare liberă la vreun concert de orgă, am intrat în librăria din centru È™i mi-am cumpărat o biblie. Eram aÈ™a fericită încât am lipit pe coperta interioară timbre cu madone de Rafael.

Când un sinucigaș nu mai vrea să își poarte crucea groparii bat clopotele, brutarii bat aluatul mai tare, mamele își bat copiii și în general toți, lume bună sau nebună, bat toba. E știut că unii au vorba că bat încă un cui în sicriu. Uneori viața chiar mi se părea închisă într-o cutie (imagine prea demodată pentru o minte competentă), dar încă transparentă. Un lemn străveziu, nu o cutie de sticlă. Nici cutie de iluzionist. Astfel că eu am ajuns să bat mereu în lemn, chiar și după ce îmi spun rugăciunea la culcare. Nu m-am rugat pentru dușmanii mei fiindcă nu am crezut vreodată că am dușmani. Dar ce fraged amăruie era încă lumea când eu mai spuneam iartă-i Doamne că nu știu ce fac. E scris că îngerii nu ridică sinucigașii la cer, eu îndrăznesc numai acum să fiu eretică să spun că nu e așa. Uneori îi ridică, alteori nu. Depinde cât pământ a răbdat omul în spinarea lui. O cruce de lut cleios care crește ca luna pe spatele unui elefant împovărat. Nu-i plâng oamenii pe sinucigași fiindcă nu se iartă pe ei înșiși. Și mai îndrăznesc să spun: eppur non si muove. De ce oare Doamne au revoluționat sistemul nostru solar amărât? Și de la cine a luat arginții Galilei?

Duceți-mă la cinemateca din nou, să văd iar corabia Calypso și aventurile bătrânului Cousteaud, să navighez iar cu corabia lui Onedin ori cu vreo altă arcă. Orice, dar nu Corabia nebunilor sau Titanicul. La teatru nu mai pot merge demult, fiindcă spiritul meu histrionic inhibat refuză să se autoaccepte. Și dacă mor nu-mi lipiți timbru pe frunte, nici măcar cu madonă.