sunt zile în care cu greu te recunoști
întorci privirea și prezentul este atât de departe...
ce vor ceilalți? ce tot vor? cu cine vorbesc?
și ce simplu ar fi să te poți aduna
cu un simplu gest igienic,
cu o banală corectură de intensitate-luminozitate,
cu un retuÈ™ sau un lavaj
(dar nu, nu, nici tristețea, nici singurătățile nu ies la spălat),
puzzle-ul se rezolvă spontan, aproape intuitiv,
dintr-un instinct al vieții,
din voința oarbă de a continua
te lași invadat de iubire ca de veșmântul perfect,
și crezi
nu, aici nu mai este nimic din anosta inchiziție gramaticală,
e doar lumina vie cu care firesc te îmbraci
e ca și cum în loc să înveți concordanța temporală,
alegi să o încalci estetic într-un prezent continuu