În Vechiul Testament, conceptul de ʽaltarʼ , definibil în mod esențial în relație cu acel ʽloc de jertfăʼ este exprimat relativ constant prin termenul mizbeah, un derivat de la zabah „a junghia jertfa” (apud Dicţ. Bibl. 1995: 27 sq.), (mult) mai rar apărând echivalentul aramaic madbah (v., de pildă, (Ezra 7:17, apud id., ibid.). După toate probabilitățile, mizbeah se utiliza și cu referire la altarul pentru arderea tămâiei (v. Exod. 30:1). În Noul Testament sunt folosite două cuvinte pentru desemnarea ʽaltaruluiʼ, și anume thysiasterion (Iac. 2:21), respectiv bomos, acesta din urmă lexicalizând în principal accepția „loc înalt, ridicătură”. Conceptul în discuţie a cunoscut o dezvoltare deosebită în creştinism, trecând de la semnificaţia „masă pentru împărtăşanie” la cea de „mormânt al sfinţilor” şi, de aici, „păstrător al moaştelor” (v. Bertholet 1995: 13).
În dicționarul Ern.-Meillet (1959: 24), termenul latinesc care desemnează această noțiune este consemnat la plural (cf. altaria – altaribus), cu menţiunea că singularul altare este rar şi tardiv. În acest context, formele de singular altarium, altar şi altaris au putut fi refăcute plecând de la pluralul altaria. De fapt, așa cum se arată în aceeași sursă, altaria – altaribus reprezintă un neutru plural substantivat de la adjectivul *altaris, -e sau *altarius, acestea două din urmă fiind puse în relaţie cu o rădăcină alo- ,,autel sur lequel on brûle les offrandes” (ibid.). Prin etimologie populară, cuvântul a fost apropiat de adjectivul altus, pornindu-se de la ideea că altarele ridicate pentru zeii din cer erau înalte. Tot aşa se explică şi faptul că altare desemnează uneori partea superioară a altarului (ibid.).
Semnificaţiile aferente termenului pe care îl discutăm sunt exprimate în toate limbile romanice prin lat. altarium / altar, forme menționate ca atare în unele dintre sursele consultate (v., de pildă, REW 381, unde sunt consemnate ambele variante, din care se explică următoarele forme romanice: rom. altar, it. altare / veneț. alter, engad. uter, v.fr. aut(i)er, fr. act. autel, prov. autar, cat., sp. și pg. altar). La alți autori se pledează în favoarea latinescului altarium, continuat în română, în timp ce restul limbilor romanice ar avea reprezentanţi ai formei altare (v. TILR [II] 1969: 170 sq., Mihăescu 1993: 296 sau Pamfil 1995: 193-200). Şăineanu (1999: 67) şi Păcurariu (1991: 77 sq.) explică românescul altar din forma altare, iar nu din altarium. Observaţia din REW, conform căreia forma românească în -ariu (altariu) este izolată, face puţin verosimilă raportarea românescului altar la varianta târzie altarium. De altfel, forma altare este şi singura menţionată în FEW (I, A-B, 1948).
În română, latinescul altare s-a păstrat nu doar la nord, ci şi la sud de Dunăre, așa cum demonstrează formele din aromână, respectiv meglenoromână, altare și altar, consemnate în DDA (1974: 138) și în Papahagi (1902: 186). Termenul a fost împrumutat şi de albaneză sub forma lter, acesta apărând şi în vechea slavă, cf. v.sl. oltar, de unde bg. oltar și rus. oltari (v. Mihăescu 1993: 296).
În limba română veche sunt atestaţi şi unii termeni de origine slavă, sinonimi cu altar, cum sunt jrătivnic (jertvenic) şi trebnic. De asemenea, specific dacoromânei arhaico-populare este dubletul slav oltar, „termen de epocă”, care apare în texte din secolele al XVI-lea – al XVII-lea, având câteva supravieţuiri tardive și care se explică prin influenţa textelor slavone care au servit drept bază pentru anumite versiuni româneşti ale cărţilor cultuale (v. Densusianu 1929-1930: 147). În română nu s-a impus oltar, ci altar, pentru că latinescul altar era „prea evocativ, prea caracteristic în terminologia religioasă moştenită de la latini pentru a fi înlocuit de sl. oltar şi mai ales pentru că era denumirea unei părţi esenţiale a bisericii; iar terminologia părţilor bisericii s-a păstrat cu termeni latini” (Id., ibid., 148).
Numărul cel mai mare de ocurenţe pentru termenul în discuţie a fost consemnat de Dimitrescu (1973: 121 sqq.) în Palia de la Orăştie, unde acesta apare de 60 de ori; altar a mai fost însă atestat şi în alte texte reprezentative pentru secolul al XVI-lea: Psaltirea Scheiană (vezi şi TDRG I, 160), Tetraevanghelul şi Liturghierul coresiene ş.a., deşi cu mult mai puţine ocurenţe.

Bibliografie selectivă

Bertholet, Alfred, Dicţionarul Religiilor, Iaşi, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, 1995.
Densusianu, Ovid, Istoria limbii române în sec. al XVI-lea (Lexicul), Bucureşti, 1929-1930.
Dimitrescu, Florica, Contribuţii la istoria limbii române vechi (Indice lexical paralel, sec. al XVI-lea), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
Ernout, A., A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine (Histoire des mots), Paris, 1959.
Mihăescu, Haralambie, La romanité dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993.
Pamfil, Viorica, Despre terminologia creştină de origine latină în limba română, în Studi rumeni e romanzi - Omaggio a Fl. Dimitrescu e Al. Niculescu, vol. I, Linguistica, etnografia, storia rumena, Padova, Unipress (UP), 1995.
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii ortodoxe române, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1991.
Romanisches Etymologisches Worterbuch von W. Meyer-Lübke, Heidelberg, 1972 (REW).
Şăineanu, Lazăr, Încercare asupra semasiologiei limbii române. Studii istorice despre tranziţiunea sensurilor. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indice de Livia Vasiluţă, Timişoara, Editura de Vest, 1999 [I ediţie: 1887].