- Mă, vrei să-ți spun ceva ca și cum nu ți-aș spune nimic?
- Depinde ce. Spune.
- Mă, eu cred că m-am născut greșit, m-am născut greșit în lucruri.
- Stai, ce? Cum adică te-ai născut greșit, greșit în lucruri? Cum vine asta?
- Adică..., adică toată lumea asta de lucruri, care se vede de jur împrejur, lumea asta de lucruri prin care tu te uiți la mine chiar acum, parcă mă strânge și totodată mă respinge, mă împinge în afara ei ca pe o greșeală de tipar reperată doar de anticorpii mașinii de scris a unui Dumnezeu plictisit de apogeul unei creații perfect de imperfectă, a lui. Uneori, când respir nimicul, nimicul chiar doare, să știi. Dar nu plâng și nu țip ca la naștere, dovadă că nu știu să mă nasc nici acum, după atâția ani. Și pun cratimă.
- Ohooo, am plecat de aici, boscorodești prea mult. Auzi la el, nu știe să se nască.
Ne vedem la capătul celălalt al țipătului. Dacă nu mă vezi, să mă cauți - nu, nu în lucruri, într-un țipăt, altul...