primăvara este un cuvânt frumos care îmi aduce aminte
de vara mea primară, o fată blondă cu ochi de ciocolată.
primăvara ne așteptăm cu toții să adie zefirul, să fie soare
și iepurași de Paște, ouă de toate culorile, precum florile,
chiar și verzi precum iarba. (sau precum salteaua mea pentru plajă)

încercam doar așa să scriu o poezie ca să o iau înaintea primăverii,
să dau semne verbale că mi se face mai cald și mai bine,
că crusta pământului s-a crăpat să respire mai bine,
să iasă toți cei cu rădăcini cât mai e timp afară, la aer,
fiindcă înăuntru e prea cald. (spiritul prin definție e liber, ca aerul)

dar nu pot scrie! acum e ca o revistă pentru pionierii patriei de mai demult.
cutezătorii, se numea una. adică aceia care cutează, care îndrăznesc.
azi stau și mă uit la napolitana cu numele "dare", adică ”îndrăznește!”
cum stă pe masă nemâncată, fiindcă e tare amară și greu de mestecat.
stau la mine acasă, singură printre cuvinte, cuvintele care glisează
pe rama ferestrei termopan și sar jucăușe pe marginea cărților și tablourilor,
pe borul pălăriilor și buzele paharelor și cănilor
și chiar pe pernițele mici din pat. (oare mai am vreo perniță cu ace?)

verișoara mea locuiește într-un oraș departe, învârte volanul mașinii
singură, se pregătește de Paște împreună cu soțul ei, care poartă
numele unui filosof cunoscut. nu vorbim la telefon, dar așteptăm
aceeași primăvară amândouă. ea pe mine, eu pe ea.
mă întreb dacă în orașul lor miroase la fel primăvara, dacă au și ei sălcii
aplecate blând și trist pe marginea străzilor, ca o meditație filosofică.