dacă ai fost copil de la ţară şi-ai rupt
din lan un spic de grâu şi l-ai frecat în palmă,
l-ai vânturat dintr-o mână în alta suflându-i calaşii
apoi, cu mâna căuş, cu faţa în sus, ai turnat boabele
necoapte de tot ci doar în ţânte, mestecându-le,
atunci ştii ce înseamnă gustul acela minunat,
neasemuit de curat, cu tentă de abur de lapte şi pâine.
nu-i aşa că te-ai simţit ca la primirea unei veşti bune?

copilul ce-am fost, păscând ţinând de funiuţă
mieluţele lăsate pentru prăsilă pe zoana de la capăt de lan,
câteva veri s-a tot înfruptat cu acest deliciu,
uneori abuziv că-l îndemna mă-sa: - ia şi mănâncă copchile,
ce tot te-alinţi? şi el îi răspundea că nu-i este foame...

şi-a fost ziua din urmă când n-am văzut că între spice
făcea amiaza o ploşniţă care, deranjată sau poate chiar
vătămată, răzbunătoare ca o veste rea, odată cu boabele
mi-a adus cea mai oribilă putoare în gură...

amintirea asta trezită a fost de-o ploşniţă adusă de vint
în balcon, bezmetică umblând, căutând o ieşire.
am momit-o pe o măturică şi-am zvârlit-o afară...

închisesem televizorul. doar veşti rele. oceanul privea
la soare cu ochi holbat de uragan, războaie, morţi,
incendii, inundaţii, droguri, hoţii, crime, violuri,
doamne, până şi soarele scuipând cu năduf flegmă de plasmă
spre pământ şi spre lumea-i nebună...

parcă aş fi mâncat ploşniţa, aşa o simt pe suflet
şi-n gură şi tac să nu împroşc cu sudalme...