ai făcut dragoste cu fotografia mea fără să știu
apoi scriai poeme pe care eu le citeam în pijamale
doar în pijamale

și tânjeam să fiu o alee rușinată de grija cu care
mă mături de frunze, de părul pe care l-ai smulge
din capul unei păpuși

în fața laptop-ului, visam undeva între întuneric și iubire
mâncam plăcintă. mirosea a măr, a familie dar
eram singură cu tine, într-un ecran

doi pixeli ca două farfurii pătrate care își căutau prin crăpături
cele mai frumoase gânduri, ni le-am dăruit fără punct

până am pus suspensii, atât de multe
am agățat branule și iar ne-am iubit fără ortografie, fără chip

microfoane. parcă aveam iar 19 ani, când vedeam
apropierea ca pe a doua facere, c-un armageddon mai înspăimântător

adică subtil.
m-ai făcut să visez că nu mai am trup și sunt doar o stare
care nu se poate da jos din tine. ce liniște era atunci în dragoste

să dormim o noapte, goi de atingeri și haine, spuneam
doar să ne schimbăm fețele ca pe niște măști
să aflăm dacă dincolo de ele, moartea

se va purta bine cu amândoi.
dar am fost așa prinsă în mine, încât am făcut patul în gând
doar pentru decor, mereu am dormit sub el ca sub capacul sicriului

am dormit așa, încât zilele par urme de molii
pe care le-am strivit cu fruntea.
acum

ne trezim răniți de zgârie-norii din oraș
de starea avansată de căutare, după ce am traversat câteva frici, cu degetul

și noi tot pixeli am rămas.