Auzi portița dinspre casă scârțâind, dar nu lăsă toporul din mână. Il înălță deasupra capului, pluti acolo câteva clipite, după care îl prăvăli peste buștean despicându-l.
Mama soacră se opri lângă el. Iși incrucișă brațele peste pieptul lăsat de ani. Se grăbea că avea mămăliga în ceaun, pe pirostrii - dar nu se cade sa te repezi la om așa, gândi ea, lași sufletele să se apropie, să se obișnuiască unul cu altul și abia apoi … Trecură minute.
- Mă Marine!
Omul așeză tacticos un buștean pe butuc. Il potrivi și luă toporul în mână.
- E?
- Mă Marine, mă!
- E?
- Mă! Eu zic să cumpăr vreo suta de strachini. Năfrămuțe avem, lumânări avem, linguri de lemn peste sută, dar străchinuțe nu, s-au spart acum 3 luni.
- Păi …
- Ce zici? Nu-i pasă gândi baba Rada. Nu-i pasă deloc. Si proasta aia de Florica pare atât de fericită. Dar cine să-i înțeleagă pe ăștia doi. E! Ce zici?
- Păi cum …
- Adica să iau, da?
- Aha.
- Eu aș chema și preotul. E?
- Hm!
- Să se spovedească maică, să nu plece –dacă o fi de plecat- cu păcate nevorbite la părinte și să-i citească o moliftă să-i fie calea mai ușoară. Să se împărtășească maică, să se împartășească. Am crescut-o în credință ca așa e datul. E!? Să chem?
- Mde ... Ridică toporul și-l prăvăli cu putere peste buștean.
- Adică să-l chem?
- Cheamă.
- Bine maică. Nu-i pasă, nu-i pasă deloc, gândi baba Rada. Si atunci cu ăl bătrân, Dumnezeu să-l ierte, la fel. O vorbă n-a spus. Plângea satul, dar el nimic. Si ce bine se înțelegeau. Dacă nu-l trăgeam de mâneca nu venea nici la cimitir. Păi... mă duc mamă că am mămăliga pe foc.
- Aha. Nu-i femeie rea gândi. Da ce, Florica e? Si-atunci? Pe la ce doctori n-a dus-o. Da folos, ioc. Așeza mecanic buștean după buștean și-i despica de dușmani. Dumnezeu știe ce și cum. Zace ce zace și odată se luminează la față de zici că-i sănatoasă în toate cele ale ei, după care iar pică la pat de stă să se ducă. Dadu cu sete în buștean, îl privi cum se înalță în aer și îl urmări mirat până ce acesta, căzând, îl lovi cu putere în umăr. S-ar fi putut feri, dar omul ramase ca prostit în calea lui. O țâră de sânge îi înroși cămeșa. Lăsă agale toporul lângă butuc și zâmbitor își strânse cu putere umărul în palmă. Simți durerea cum îl străpunge ca un fulger și o savură cu o bucurie pe care nu o pricepu. Fir-ar al dracului zise, întâi molcom și oarecum mirat - era prima lui înjuratură într-o viață de om - după care se dezlănțui și începu să dracuie din ce în ce mai repede și mai hotărât, de parcă ar fi avut de recuperat toată perioada asta blestemată neblestemată. Fir-ar al dracului de buștean. Al dracului de buștean. Iși aduna cuvintele de sub tălpi, de undeva din pământ, de la mare adâncime, poate chiar din iad, le culegea și le lăsa să se înalțe de-a lungul picioarelor până-n capul pieptului unde se așezau la locul lor și le slobozea în văzduh încremenind totul în jur. Fir-ar al dracului să fie, fir-ar ... Auzi portița dinspre curte scârțâind. Se aplecă și așeză pe butuc un buștean. Ridică toporul în aer. Acesta ocupă înălțimea preț de câteva clipite, după care se aruncă asupra lemnului spulberându-l. Lângă el, înfofolită într-o cuvertura roșie își încrucișa peste sânul plin, brațele, Florica. Fruntea îi era îmbrobonată de sudoare, dar ochi îi străluceau. Ii străluceau șăgalnic a soare. Tăcea. Nu spunea nimic. Lăsa sufletele să se apropie, să se obișnuiască unul cu altul, să se împletească, să se despleteasacă și abia apoi ... Trecură minute.
- Mă Marine! mă!
- E!
- ... nimic!
- Aha!
Prinse în mâinile lui mari un buștean. Il așeză pe butuc și văzu cu ochii minții toporul repezindu-se. Se uită la buștean cu milă. Brusc dădu a lehamite din mână și îl luă la subraț.
- E!? zise el hotărât întorcându-se spre Florica.
- Păi! raspunse ea zâmbind și se porniră tustrei către casă.