Îmi împachetez tristețile în cuvinte
Și le dau de-a dura,
Așa cum aș fi făcut cu copilăria mea
Dacă aș fi găsit cercul poveștilor ei.
Ciudat cum rotundul acela
Pare făcut din zăpadă
Curioasă să vadă
Cum arată un om.
Mă-mpiedic
Și mă prefac interesat
De mirosul de țărână.
Câteva rotații adorm,
Pista ad-hoc de întreceri
Între lună și soare.
Mă las mângâiat de sunete,
Ca și când cineva m-ar striga,
Apoi reîntrupez drumul cu pașii mei
Azvârliți după prima mea realitate
Alunecând.
Straturi de univers
Mi se lipesc de tălpi,
Exagerându-mă.
Eu și tristețile mele...