să faci din lemn un legământ și să treci peste ape lăsând bărbat să fie noaptea ta și nici zile să nu lași să treacă pământul fără a-i veghea numele pasul hodina. să faci patul fără de el și să adormi într-o vioară nemaicântând. el să te îmbrace în cuvinte de seară trimise de atât de departe dar mereu dinspre suflet acordate. și să vezi cum marea nu mai îngheață de astă dată. să nu mai strângi frigul în brațe ca pe un copil nebotezat. doar așternerea ta peste o frunte mereu încruntată. și trece un timp împărtășit întru dumnezeire și miri orele ca-ntr-un busuioc proaspăt sfințit. doar însemnând pașii fără tine doar așteptând revenirea regrăirea. nimicul se îndreaptă în galop spre aceeași pajiște unde nu mai găsești nici iarbă. cum să-l hrănești acum când atât de iluzoriu se făcea că vine dragostea-n toamnă. și tăcând îmbrățișezi răbdarea pentru a câta oară nici nu mai ai timp să numeri. doar asculți aceleași secunde ca și cum ai scrie pe de rost cele neînvățate încă. și maica ta doarme. ți se fac dragostele pietre-ntunecate și ruine îți rămân după încă o vreme și ai cere doar dezlegare la plecări pentru totdeauna. cuvintele nu ți se mai ascultă luminile se sting una după alta una fără alta. e colțul camerei prea îngust sau strânge doar timpul alt trup în chingi. și drumuri prea multe și multpreafrigul cuprinde fiecare celulă de suflet. ea lasă la întâmplare doar urme de sine și apoi ce mai contează cineva bate la altă poartă a inimii. niciodată a șaptea. niciodată întregirea cea de pe urmă.