se bucură că nu mai pot să scriu poezie
de fapt n-am făcut niciodată altceva decât
să scrijelesc piatra funerară a tatei
marmură albă calitate extra spania 89
dar nimeni nu s-a prins i-am făcut pe toți sunt satisfăcută
nu mai scriu poezie de dragul de a-ți dilata ție irisul
și lui pânzele de pe creier în care-și leagănă iubita
sugându-i degetele mici de la picioare
ce-ncântare

nu e nimic extraterestrial în alicele înfipte-n aer a parabolă
așa cum nu e deloc din afara noastră teatrul lipit de figuri
ne place compotul zeama apa plată
și orice seamănă cu o foame consistentă
lasă conservele închise

aici voiam să ajung:
ioana tu mi-ai zis că ar trebui să scriu
despre etichete lăcomii și-o conservă
eu i-am dat târcoale cu degetele prinse-n cârje
am înghițit-o cu tot cu cheiță recunosc ioana
femeia de tinichea îi face cu ochiul lui oz
dar nu-l sărută niciodată
cum știi

ruginirile mele sunt deduse din oxidarea sângelui
diluat tangențial cu trăirea
sunt moartea de care știi ruginirile mele

să fim serioși
eu stau în stație cu geanta diplomat înfiptă-n mine mă cred importantă
văd panoul pe care scrie
în București există cinci mii de oameni fără adăpost.
nu te face că nu vezi
și eu mă fac că nu mă văd și-mi donez adăpostul dintre coaste
lui moș crăciun ninsorilor curvelor refuzurilor capacelor de canal
bătrânei cu un picior mai lung decât celălalt
copilului cu miros infect de centrală de gaze

dau cep conductei prin care trec toate aceste gânduri
implozie necontrolată
pe zăpadă se răvășesc picurate și reci
bucăți din creierul meu

mi-am pus inima la adăpost îmi frec degetele a încântare
ce afacere bună am făcut

am vândut deja ceea ce n-am avut curajul să am vreodată