Vreau să plâng, dar nu mai am lacrimi.
Vreau să râd, dar nu mai am nici o bucurie.
Vreau să țip, să fug departe de ce e în jurul meu. Cum le-ar fi fără mine? Nu s-ar schimba prea multe. Ar fi chiar mai bine. Și mie mi-ar fi mai bine.
Am vrut să zbor, să zbor departe de aripile speranței și succesului. Mi-am luat un elan mare și am căzut. M-a durut îngrozitor. Și acum mă doare. Mai am răni deschise ce așteaptă trecerea timpului ca să se cicatrizeze, dar...poate nu mai e timp...poate pentru mine s-a sfârșit...Atunci nimeni nu m-a ajutat să mă ridic. Acum sunt tot la pământ. În întuneric. Rând pe rând, toate lumânările s-au stins. Acum pot doar să-mi aduc aminte cum era înainte: zâmbete și râsete, lumină și căldură. Toate erau însă niște aparențe. În spatele lor se ascundeau minciuni și răutăți diabolice, invidie și răzbunare. Am reusit să fac singură un pas mare, fără ajutorul nimănui. Nimeni nu m-a luat în seamă. Toți apreciau falsitatea. Aproape că m-au convins și pe mine. Am fost aproape să devin ca ei. Dar m-am oprit și m-am uitat în urmă. Ce lucruri îngrozitoare făcusem! Iar toate s-au întors acum împotriva mea...
Am avut planuri mărețe. Nu mi s-a îndeplinit niciunul. Am avut dorințe, dar toate au fost spulberate. Am vrut să fac multe, dar nu am obținut nimic. Nu am nimic. Și totuși nimicul mă acaparează. Sunt un nimeni...Nu mă voi ridica...